De la tarani, la fermieri. Cum a devenit agricultura o afacere in care nu se poate da gres
Un premier spunea ca România poate deveni a saptea sau a opta putere economica a Europei. Pe ce îsi baza afirmatia? Pe faptul ca suntem a noua tara din UE dupa teritoriu si a saptea dupa populatie. Si cam tot în acea zona ar trebui sa ne plasam si din punct de vedere economic. Din pacate, daca schimbam perspectiva de la ce ne-a dat Dumnezeu la ceea ce trebuia sa adaugam cu mintile si bratele noastre, ajungem invariabil la coada clasamentelor, fie ca-i vorba de PIB pe locuitor sau de productivitate.
Suprafata mare, randamente mici
Sa lasam însa la o parte notiunile “abstracte” ca PIB si productivitate, si sa vedem care e diferenta între ceea ce semanam si ceea ce culegem. Dupa suprafata însamântata cu grâu, ne plasam pe locul 4 în UE, în urma Frantei, Germaniei si Poloniei. Asta ar arata ca suntem deja o putere europeana. Numai ca, atunci când ajungem sa vorbim de randamente, România se situeaza pe ultimele locuri în spatiul comunitar. În grânarul de odinioara al Europei e nevoie de ani exceptionali ca sa se obtina peste 3 tone de grâu la hectar, în timp ce polonezii si lituanienii scot peste 4, iar cehii aproape 6. Performante de 7 – 8 tone la hectar din agriculturile intensive ale Frantei, Danemarcei, Marii Britanii sau Germaniei par rupte din basme. Si tot asa: la porumb suntem liderii de necontestat ai Uniunii, însa avem cel mai redus randament fata de principalii competitori. La floarea-soarelui detinem prima suprafata cultivata, dar al 11-lea randament. La cartofi, degeaba dispunem de a treia suprafata cultivata, daca obtinem o treime din randamentul Belgiei si jumatate din cel al Spaniei.
Si, din pacate, si la ceea ce ar parea ca stam bine, de fapt stam prost. Majoritatea membrilor estici ai UE si-au pastrat ori si-au crescut suprafetele cultivate cu grâu în ultimele doua decenii si jumatate. Salturi spectaculoase s-au vazut în tarile baltice, unde Letonia si-a dublat suprafata, iar Estonia si-a majorat-o de cinci ori. În 1987, România cultiva grâu pe 2,4 milioane hectare, acum doar pe 2,1. De aici se observa ca o parte din suprafata agricola a României ramâne neînsamântata. Si “pârloaga” ar fi fost si mai mare, noroc cu rapita pentru biocombustibili, care de la 88.000 de hectare în 2005, a ajuns la 450.000. Dar norocul e relativ. În anii ’80, se cultivau pe mii de hectare plante textile (in si cânepa), tutun sau sfecla de zahar…
De la tarani, la fermieri
La noi, hectarul de teren agricol se vinde cu 2.000 de euro, iar la celebrii fermieri olandezi costa de 20 de ori mai mult. Însa, în ciuda faptului ca pamântul e mai scump, produsele agroalimentare costa la fel. Oare de ce? Pentru ca România nu are piete. Motiv pentru care, în loc sa fie stimulata oferta, se administreaza saracia. Mediul economic nu-i determina pe oameni sa cultive pamântul. Ba chiar îi constrânge sa renunte la el, fiindca taranii observa ca pierd mai mult daca muncesc pamântul decât daca-l lasa nelucrat. De aici se vede ca pamântul, ca sa fie muncit, trebuie dat unor investitori. Fiindca daca se poate vorbi de un fond locativ îmbatrânit, de tehnologie învechita, care sta la baza problemelor de competitivitate, de o fiscalitate nestimulativa pentru afaceri si de un management slab, exista totusi un activ de o calitate cu nimic inferioara celui din Occident: pamântul. De aceea, cei care achizitioneaza teren agricol si-l revând celor din afara fac un business excelent, deoarece exista atât de mult spatiu pentru a se îmbunatati randamentele, încât strainii n-au cum sa le refuze oferta. Dar o afacere la fel de profitabila realizeaza si cei ce cumpara suprafete “optime” de teren si au destul capital sa faca exact ceea ce ar face strainii. E loc suficient sa se duca cu pretul alimentelor în jos, având în vedere cât de putin i-a costat activul. Iata de ce-i “bataie” pe business-ul din agricultura care e atât de putin intensiva încât face sigure investitiile. Si, implicit, asa se explica interesul înaltelor “fete” din stat pentru o afacere în care, practic, nu se poate da gres. Ionut Balan, jurnalul.ro
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!