Aplicarea legii penale mai favorabile in cazul legilor complexe
Multitudinea problemelor legate de aplicarea în timp a legii penale cu care practica judiciara se confrunta de la intrarea în vigoare a Noului Cod penal a determinat, asa cum era de asteptat, o intensificare a dezbaterilor asupra mecanismelor si solutiilor menite sa conduca la o corecta identificare si aplicare a legii mai blânde. În centrul acestor dezbateri se afla, înca de la început, problema modului de aplicare a legii mai favorabile în cazul în care legile succesive contin atât dispozitii mai favorabile cât si dispozitii mai severe.
În mod nefericit, practica judiciara este, la ora actuala, profund divizata între doua posibile solutii: aplicarea globala legii penale mai favorabile sau aplicarea acesteia în raport de institutiile autonome. Personal, pentru ca ne-am exprimat deja punctul de vedere asupra acestei chestiuni cu o alta ocazie[1], am ezitat în a ne mai implica în dezbatere. Constatam însa ca în ultimele zile se încearca, cu o vehementa care poate avea multe explicatii, dar toate straine ideii de documentare stiintifica riguroasa, impunerea ideii potrivit careia solutia traditionala în dreptul nostru a fost dintotdeauna aplicarea unitara a legii penale mai favorabile[2]. Iar ideea aplicarii în raport de institutiile autonome, ar fi o fantezie a unor ignoranti, expresie a unei gândiri juridice marcata de deficiente, aparuta de data recenta întru nesocotirea traditiei juridice românesti. Este motivul pentru care întelegem sa supunem atentiei cititorului aceste rânduri, nu în ideea de a impune un anumit punct de vedere, ci de a invita la o dezbatere onesta, eliberata de mituri si interese partizane. Si la un minim exercitiu de lectura, înainte de a acuza de ignorare si ignoranta …
1) Pozitia doctrinei române asupra acestei probleme
Fara a implica un efort major de documentare, se poate constata ca ideea potrivit careia doctrina româna ar fi fost dintotdeauna favorabila ideii aplicarii globale a legii penale mai favorabile nu este confirmata de analiza lucrarilor de specialitate relevante.
Astfel, înca din perioada interbelica cei mai importanti autori din doctrina româna au sustinut ideea aplicarii legii mai favorabile în raport de fiecare institutie cu vocatie de aplicare autonoma.
Cu titlu exemplificativ, aratam ca:
– Profesorul Traian Pop, în monumentala sa lucrare din 1923, dupa ce prezinta cele doua conceptii privind aplicarea legii mai favorabile, îsi arata sustinerea fara rezerve pentru teza divizibilitatii legilor concurente, apreciind ca restrictiunea ce se impune acestei combinatiuni – pe care o admitem si noi (subl.ns., F.S.) – este aceea ca dispozitiunile alese din doua sau mai multe legi concurente sa nu fie incoerente. A se vedea Tr. Pop., Drept penal comparat, Cluj, 1923, p. 121.
– Si mai transant, profesorul Vintila Dongoroz, arata în comentariul sau la Codul penal din 1936 ca Alegerea legei mai blânde exclude implicit legea mai severa. Nu este deci îngaduit a se îmbina dispozitiunile unei legi cu cele ale altei legi pentru a se obtine un rezultat si mai favorabil, fiindca aceasta ar însemna crearea pe cale de aplicatiune a unei a treia lege (lex tertia), ceea ce nu este admis. Odata însa fapta stabilita si pedeapsa fixata conform uneia din legi, se poate recurge la institutiunile care functioneaza independent din cealalta lege, daca ele sunt mai favorabile infractorului. (subl.ns., F.S.) A se vedea V. Dongoroz, Comentare, în C.G.Ratescu, H.Asnavorian, Tr. Pop, V. Dongoroz s.a., Codul penal ”Regele Carol II” adnotat, vol.I, Ed. Librariei SOCEC, Bucuresti, 1937, p. 10.
În legatura cu opinia profesorului Dongoroz, se face adesea trimitere la lucrarea sa din 1939 pentru a se fundamenta ideea ca ar fi sustinut teoria aplicarii globale. În realitate, desi în cursul din 1939, autorul reia doar prima parte a afirmatiei de mai sus, nu credem ca exista temei pentru a considera ca si-a revizuit opinia exprimata cu doar doi ani înainte. Analizând exemplele din lucrarea publicata în 1939, se observa ca analiza nu este facuta prin raportare la alte institutii decât încadrarea si pedeapsa (nu exista nicio referire la concurs, recidiva, suspendare conditionata etc.). Exemplele alese au în vedere doar circumstante atenuante sau agravante, limitele pedepsei etc. în privinta carora exista un consens cu privire la lipsa de autonomie, iar aplicarea legii mai favorabile nu se face în etape. (A se vedea V. Dongoroz, Drept penal, Bucuresti, 1939, p. 132-133).
– la rândul sau, profesorul Nicolae Buzea de la Facultatea de Drept din Iasi arata în 1944: cu drept cuvânt, asemenea concursuri de dispozitiuni legale referitoare la acelasi institut penal se rezolva prin confruntarea lor în întregime si prin eliminarea dispozitiunilor mai aspre. Nimic nu împiedica, ca acelasi procedeu sa se urmeze pentru fiecare institut în parte, aplicându-se dispozitiunea – cu valoare de lege pentru acel institut – cea mai favorabila dintre legile concurente […]. A se vedea N. T. Buzea, Infractiunea penala si culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944, p. 272. Acest autor ofera cea mai completa analiza de doctrina si jurisprudenta interbelica în materie, analiza ce conduce fara echivoc la solutia aplicarii legii penale mai favorabile în raport de institutiile autonome (p. 268-273).
Se observa asadar ca exponentii tuturor celor trei mari scoli de drept penal din epoca (Bucuresti, Cluj, Iasi) sustineau fara rezerve solutia aplicarii legii penale mai favorabile în raport de institutii autonome si nicidecum global.
Citeste mai departe pe juridice.ro
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!