Aplicabilitatea procedurii recunoasterii vinovatiei in cazul minorilor
Legea nr. 202/2010 (mica reforma în dreptul penal) a introdus în Codul de procedura penala prin art. 320¹ procedura judecatii în cazul recunoasterii vinovatiei. Aceasta modificare legislativa a generat deja numeroase controverse în doctrina si în practica, un recurs în interesul legii (ÎCCJ Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012) si a facut obiectul unei exceptii de neconstitutionalitate (Curtea Constitutionala, Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011). Una dintre problemele pe care le pune în discutie articolul mentionat are în vedere aplicabilitatea procedurii recunoasterii vinovatiei în cazul minorilor.
În actuala sa conformatie, art. 320¹ nu face nicio referire cu privire la aplicabilitatea sa în cazul minorilor. Astfel, în doctrina de specialitate au fost identificate 2 opinii: o opinie majoritara, care are în vedere incidenta procedurii si în cazul inculpatilor minori si o opinie minoritara, a imposibilitatii inculpatului minor de a apela la procedura mentionata. Departe de a fi o simpla disputa teoretica, problema analizata are efecte asupra stabilirii corecte a cuantumului pedepsei în cazul inculpatului minor care declara, mai înainte de începerea cercetarii judecatoresti, ca recunoaste savârsirea faptelor retinute în actul de sesizare si solicita ca judecata sa se faca în baza probelor administrate în faza de urmarire penala, deoarece în cazul acestuia opereaza un cumul de cauze legale de atenuare a pedepsei.
Opinia majoritar[1] este puternic sustinuta de o viziune strict obiectiva asupra textului de lege: ”ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos”. De altfel, în situatiile în care legiuitorul a dorit sa înlature de la aplicarea în situatia speciala a minorilor o anumita procedura speciala, a facut-o: în art. 479 alin. (1) din CPP se prevede expres ca procedura speciala a infractiunilor flagrante nu se aplica infractiunilor savârsite de minori. Lipsa unei prevederi exprese a textului de lege, în sensul excluderii din sfera sa de aplicare a infractiunilor savârsite de minori, pare a fi principalul argument al doctrinarilor[2] care au adoptat aceasta pozitie[3].
Mai mult, din punct de vedere al dreptului penal substantial minoritatea este o cauza legala de atenuare a pedepsei (asemenea ramânerii faptei în faza de tentativa), întrucât art. 109 alin. (1) din CP prevede ca limitele pedepselor se reduc la jumatate în cazul minorilor. Întrucât minoritatea si reducerea limitelor de pedeapsa ca urmare a recunoasterii vinovatiei au ratiuni diferite, aplicarea cumulativa a acestora pare, cel putin la o prima vedere, posibila.
În sensul opiniei majoritare mai sus mentionate[4] au decis si anumite instante, care au cumulat cauzele de atenuare a pedepsei în cazul inculpatilor minori ce si-au recunoscut vinovatia în conditiile art. 320¹. În Sentinta penala nr. 19/2011 a Tribunalului Mures pedeapsa inculaptului minor, în vârsta de 15 ani si 11 luni la momentul savârsirii faptei, trimis în judecata pentru infractiunile de violare de domiciliu, tentativa la tâlharie si tentativa la omor deosebit de grav comis pentru a savârsi sau ascunde savârsirea unei tâlharii sau piraterii, retinute în concurs, a fost stabilita în trei pasi: într-o prima etapa s-a facut aplicarea art. 109 CP si limitele de pedeapsa au fost reduse la jumatate, într-o a doua etapa s-a facut aplicarea art. 20 CP cu privire la tentativa si limitele de pedeapsa astfel reduse au fost din nou reduse la jumatate, iar în final s-a facut aplicarea art. 320¹ CPP, inculpatul minor beneficiind astfel de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsa pentru recunoasterea vinovatiei. În acelasi sens s-a decis si în cazul SP nr. 157/2011 a Tribunalului Sibiu.
Opinia minoritara[5], cea care sustine imposibilitatea inculpatului minor de a apela la procedura recunoasterii vinovatiei, pune însa în discutie un aspect interesant: ambele proceduri, atât cea a recunoasterii vinovatiei, cât si cea a infractiunilor savârsite de minori sunt proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, motiv pentru care ele nu se pot aplica cumulativ. Acelasi art. 479 alin. (1) din CPP transeaza problema cumulului de proceduri speciale în cazul celei aplicabile infractiunilor flagrante ?i celei aplicabile minorilor, în sensul incidentei unei singure proceduri speciale, cea a minorilor. Autorul citat îsi întemeiaza opinia prin prisma obiectului normei de incriminare, acela de a lamuri continutul raportului juridic de conflict si implicit rezolvarea fondului, ceea ce determina caracterul de procedura speciala, chiar si în lipsa unei calificari exprese în acest sens din partea legiuitorului[6].
Aceasta opinie pare sa fie în acord cu prevederile Noului Cod de procedura penala, care reglementeaza ca institutie inovativa acordul de recunoastere a vinovatiei. Desi NCPP pastreaza si judecata în cazul recunoasterii vinovatiei prin art. 373 si urmatoarele, procedura speciala a acordului de vinovatie, calificata ca atare de legiuitor, interzice minorilor sa încheie un asemenea acord.
În esenta, cele doua opinii discutate au în vedere calificarea minoritatii în privinta aplicarii art.320¹ CPP. Chiar daca este, prin prisma dreptului penal substantial, o cauza de atenuare legala a pedepsei, minoritatea impune din perspectiva dreptului procesual penal o procedura distincta. Oana Piticas, juridice.ro
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!