George Emil Palade a ştiut să privească în interiorul celulei, i-a văzut măruntaiele şi a înţeles care sunt funcţiile lor specifice. A explicat balanţa organică subtilă a eliminării şi arderii deşeurilor microscopice, deci balanţa energiei vieţii. George Emil Palade – o spunem, iată!, ca pe o propoziţie irefutabilă – este nucleul biologiei celulare, căci datorită lui putem vorbi acum despre studiul celulei ca domeniu distinct în cercetarea medicală.
Şi, ca o atestare-adagio a performanţelor sale, Laurenţiu Popescu, directorul Institutului „Victor Babeş“ din Bucureşti, spune că George Emil Palade este singurul om care l-a făcut să creadă că e mai deştept decât el. Atenţie!, nu-i nimic provincial aici, căci Laurenţiu Popescu este profesorul care a descoperit telocitele, celule nemaivăzute de nimeni, care vor ajuta la regenerarea organismului şi la prelungirea vieţii. Nu mai puţin importantă este această afirmaţie, poate convingere, a lui Günter Blobel, elev al savantului de la Rockefeller, el însuşi laureat cu Nobel: „Palade a fost pentru biologia celulară ceea ce Einstein a fost pentru fizică“.
Acesta este George Emil Palade, copilul genial, studentul briliant, medicul energic ca un ventricul al unei inimi tinere, cercetătorul „american născut-român“, explorator al unei lumi noi al cărei cartograf a devenit.
Stockholm, 10 decembrie 1974. Albert Claude (al treilea de la stânga), urmat de Christian de Duve, George Emil Palade (în centru) şi Alexandr Soljeniţîn (al doilea din dreapta)
Nu ştii ce copil ai! O să vezi mata de ce e în stare băietul aista!“, îi răspunde, aproape profetic, învăţătoarea lui George Emil Palade mamei sale. Constanţa Palade o rugase numai atât: să nu-i dea premiul I fiului său. Era primul din clasă, cu media 10, dar mama era institutoare la aceeaşi şcoală şi, cine ştie?, s-ar fi putut spune că „băietul“ a fost favorizat. George Emil Palade a luat premiul I în clasa I. Şi-apoi în clasa a II-a. Şi în clasa a III-a. Şi tot aşa, până a terminat şcoala.
Mai e o vorbă că, la examenul de Bacalaureat, chiar la proba orală, după ce i s-au pus întrebările, elevul George dintr-a XII-a n-ar fi putut să răspundă nimic. Dar nici atunci n-au fost probleme, se spune, că s-au sfătuit membrii comisiei şi au decis să-l cheme a doua zi la examinări. Iar a doua zi a fost excelent şi n-au putut să-i dea notă mai mică de 10. „Numai lui Eminescu i s-a mai întâmplat asta. A fost invitat la biblioteca Universităţii din Iaşi, a urcat pe scenă, a stat câteva minute şi a plecat. N-a putut să vorbească“, ne explică profesorul Laurenţiu Popescu.
Elevul Palade
George Emil Palade uluia, confirmă chiar marele filosof şi pedagog Simion Mehedinţi, care a avut intuiţia formidabilă a înnobilării de mai târziu, de la Stockholm. La cursurile Liceului „Alexandru Hasdeu“ din Buzău, liceu pe care l-a absolvit pe când acesta avea numele fiului, „Bogdan Petriceicu Hasdeu“, impresiona „prin capacitatea de concentrare, prin memoria ieşită din comun, prin seriozitate şi putere de muncă“, ne spune şi Radu Şerban Palade, nepot de frate al savantului.
La Medicină, facultate pe care a ales-o în ciuda sugestiei tatălui de a studia filosofia, a intrat primul, cu media 10. „Cine-o fi ăsta şi cum arată?“, se întrebau colegii săi de an când vedeau listele cu cei admişi.
„Un tocilar, cocoşat şi gras“
„Probabil un tocilar, cu ochelari de miop, cocoşat de cât a stat la masa de lucru, gras şi maturizat înainte de vreme!“, îşi dădeau unii cu părerea. „Eram curios să-l cunosc şi să mă dumiresc“, se gândea şi Ion (Cuti) Juvara, cel care avea să devină legendarul chirurg şi prieten apropiat al savantului. „Am cunoscut un tânăr zvelt, frumos, demn, măsurat în tot ceea ce făcea, cu un păr negru, bogat şi cu ochii pătrunzători. Era foarte deschis, cu mult umor, îi plăceau şotiile camaradeşti“, mărturisea Ion Juvara.
Părinţii şi copii (de la stânga la dreapta: fiica Adriana, tatăl Emil,
mezina Cim, mama Constanţa, viitorul sanvant George)
George Emil Palade avea anvergura unui rock-star la Facultatea de Medicină, căci nu puteai să-l cunoşti fără să fii copleşit de virtuţile sale. Se amuzau studenţii din anul I de la Medicină când îl puneau să reproducă subsolul cu litere mici al unor pagini aleatorii din tratatul de anatomie al lui Testut-Latarjet şi, când răspundea, izbucneau în urale, necrezând că există cineva care poate memora atâtea amănunte.
„Tubul urinifer al delfinului“
Chiar dacă e deja un truism, spunem: George Emil Palade a absolvit Medicina primul, cu 10. Din anul 1936, a mers la Catedra de Anatomie condusă de profesorul Francisc Rainer şi a devenit, pe rând, preparator, asistent şi şef de lucrări, dar, concomitent, a urmat formarea medicală, devenind extern şi intern prin concurs.
Un moment important îl constituie însă elaborarea tezei sale de doctorat, revoluţionară pentru nivelul cercetării din anul 1940: „Tubul urinifer al delfinului“. Un amănunt: pentru că problemele formulate de savant presupuneau studiul pe delfinul aproape viu, s-a organizat o expediţie chiar în Marea Neagră. Palade şi-a pregătit cu meticulozitate un mic laborator într-o valijoară, profitând de faptul că delfinarii turci, care veneau din Anatolia să vâneze mamiferele pentru grăsimea lor, erau în plină recoltare în luna iunie, când delfinii urcă din Mediterană şi Marea Egee în Marea Neagră cu ape mai reci, bune pentru jocul de împerechere. Delfinii, se pare, au fost cei care au asigurat prima izbândă a savantului.
„Boala lui Arghezi“
În anul 1939, Palade a avut o misiune importantă: să-l trateze pe marele poet Tudor Arghezi. Boala acestuia – o sciatică extrem de dureroasă, refractară la tratament – părea atât de enigmatică, încât medicii s-au gândit chiar să propună în nomenclatoare o entitate morbidă nouă: „Boala lui Arghezi“, aşa cum, înainte cu un deceniu, intenţionaseră să dea formei clinice extrem de particularizate a febrei tifoide „Boala lui Take Ionescu“.
Aşadar, printre medicii chemaţi la căpătâiul poetului se află şi tânărul promiţător George Emil Palade. Deşi nu reuşeşte să-i găsească poetului remediul, Palade ia hotărârea să oprească administrarea morfinei, cu sprijinul puternic al Paraschivei Arghezi (n.r. – soţia poetului). După ce s-a recuperat, în urma unei injecţii făcute de doctorul Dimitrie Grigoriu-Argeş, Arghezi a scris piesa „Seringa“, în care i-a ironizat pe toţi medicii pe care i-a întâlnit. George Emil Palade a fost şi el ţinta ironiilor. Totuşi, un amănunt i-a scăpat poetului în „Seringa“: savantul era şi persoana de legătură dintre Arghezi şi magnatul Nicolae Malaxa, care-l susţinea financiar.
George Emil Palade, în 1941
I-a îngrijit pe aviatorii răniţi în război
Activitatea clinică a lui George Emil Palade, de medic în relaţie directă cu pacienţii, a fost, mai degrabă, şubredă. Dar nu mai puţin lipsită de importanţă, căci viitorul savant român a îngrijit răniţii din batalioanele de aviaţie de la Băneasa, în cel de-al Doilea Război Mondial. Avea gradul de locotenent. Pesemne că această experienţă l-a făcut să evite contactul direct cu suferinţa umană, fiindcă aici s-a încheiat activitatea clinică a medicului Palade şi, după război, a pornit în căutarea originilor bolii, pentru a le putea trata înainte ca acestea să nimicească omul.
Căsătorit cu Irina Malaxa: „Geniul şi Zeiţa“
De industriaşul Nicolae Malaxa avea să-l lege o relaţie mult mai apropiată, pentru că, în 1946, George Emil Palade se căsătoreşte cu Irina (Lulu) Malaxa, fiica inginerului. O ceremonie restrânsă, cu puţini invitaţi şi niciun fotograf. Despre Irina, presa internaţională scrisese că ar fi fost implicată într-o nevinovată idilă de adolescenţă cu moştenitorul tronului României, Marele Voievod Mihai.
„El înalt şi blond, ea sveltă, brunetă, cu un splendid profil grecesc, alcătuind un cuplu atât de contrastant“, cum îi descria, în iulie 1939, cotidianul american „Palm Beach Report“. La scurt timp după căsătorie, „geniul şi zeiţa“ au plecat în America. Pe căi legale, cu acte în regulă, căci era 1946, iar lucrul acesta încă se putea.adevarul.ro
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!