Când justiția râde de tine…e vai de noi
Erau căsătoriți de 20 de ani, dar ultimii cinci fuseseră atât de austeri și reci, încât toată lumea îi sfătuise să divorțeze. Singurele lucruri ce le mai înfrumusețau singurătatea, erau câinele ei (Maxi) și pisica lui (Sheba).
– Ești un prost dacă îți imaginezi că scapi așa ușor. O să te fac de râs la toată lumea, să afle toți cum îți faci de cap.
Bine, și el o sfida obraznic de fiecare dată, iar în loc să-i liniștească zbaterile, îi adâncea și mai rău bănuielile :
– O să pleci doar cu chiloții de pe tine, femeie. De fapt, știi ceva? Te las să îți iei toate perechile, nu cred să-i vrea cineva
. – Până la ultimul șervețel o să împărțim, eu nu divorțez decât în fața judecătorului. Cu martori.
Există o doză de stupiditate în oricare dintre noi, dar parcă nu te-ai aștepta de la un profesor universitar și de la un medic să își împartă furculițe, șosete, scobitori. Cu toate astea, cei doi au făcut-o. Dacă acțiunea de divorț era sumar motivată, nu același lucru se poate spune și despre cea de partaj.
– Domnule doctor, am primit lista cu bunurile pe care le solicitați. Sunteți sigur că nu e o greșeală?
– E bună lista, nu mi-a scăpat nimic.
– Păi tocmai asta mă îngrijora și pe mine – că nu v-a scăpat nimic. Sunt multe lucruri fără valoare, pentru care veți plăti taxa de timbru. Nu credeți că le puteți împărți prin bună învoială?
– Cu nebuna aia? Niciodată.
Locuiau încă împreună, dar n-avusese curaj să-i spună că a introdus acțiunea de divorț. Vă imaginați cum a reacționat doamna când a primit citația cu mențiunea de a formula întâmpinare.
– Mă ataci mișelește, pe la spate ? Nu mai ai răbdare să-ți aduci târfele în casa mea ?
– Casa ta? E casa mea. Din salariul tău de profesor nici mobila nu ți-o permiți. Să nu vii cu pretenții absurde, că-ți iau tot.
– Bine. Să te văd cum justifici tu banii. Din șpăgi?
Și au ținut-o așa ore bune, acuzându-se unul pe altul și spunându-și cuvinte ce dureau și adânceau prăpastia dintre ei. Ea n-a dormit toată noaptea : își recapitula viața fir cu fir, notând fiecare bănuț cheltuit.
– Doamnă, sunteți sigură că doriți să trecem în cererea reconvențională toate aceste bunuri ? Sfatul meu ar fi să vă limitați doar la cele două apartamente și la mașini.
– Știți dumneavoastră, ce valoare au pentru mine ceșcuțele din China? Sunt inestimabile. Nu-l las pe nemernic să-și bea cafeaua din ceștile mele cu fufele lui.
– Dar le-a cerut și soțul dumneavoastră. Îi va fi greu judecătorului să hotărască. În plus, domnul menționează că are documente din care rezultă că el le-a cumpărat.
– Tocmai pentru că le-a cerut nu i le las. Mai bine le sparg decât să le ia el. Ați văzut că cere prosoapele roșii și albe pe care le-am primit eu, de la sora mea din Italia?
– Doamnă, poate reușim să ne înțelegem. Facem o tranzacție, rezolvăm amiabil. Mai lăsați dumneavoastră o ceașcă, vă mai dă dânsul un prosop….
N-a fost chip s-o convingă. Au trecut în cerere lingurițele de tort cu coada aurie mată, fierul de călcat, trei lenjerii de pat cu flori, două veioze, ceșcuțele din China, evident, trei covoare persane, oglinda cu lupă din baie (cea cu marginile luminate), trusa de manichiură, cupele de cristal, setul de cuțite cu mâner de os etc.
Primul termen de judecată pentru cererea de partaj : citind dosarul, judecătorul își pusese mâinile în cap și comenta cu colegul de birou :
– Oameni ca lumea, să își împartă izmene și ceasuri cu cuc. Ai mai pomenit așa ceva? Se face apelul de către grefier. Și el și ea răspund prezent.
– Domnilor avocați, începe judecătorul, credeți că puteți încheia o tranzacție? Să nu ajungem să împărțim șosete și prăjitoare de pâine.
– Vom încerca, domnule președinte. Nu vă ascund că au existat demersuri în acest sens. Ne puteți acorda un termen mai lung?
– Cinci săptămâni.
Au fost inutile, buna înțelegere între cei doi devenise o tristă amintire. El voia să i-l ia pe Maxi (câinele ei) pentru că Sheba (pisica lui) nu era obișnuită să stea singură în casă. Fiecare zi părea să sape noi tranșee de război, astfel că ajunseseră să nu-și mai taie nici măcar o felie de pâine cu același cuțit.
Judecătorului nu-i venea să creadă. S-a văzut nevoit să încuviințeze probe, să asculte martori, pe care să-i întrebe despre cine băuse din ceșcuțele din China, cine dusese gunoiul mai des sau cine storsese mai multe fructe în storcător. Sora ei din Italia trimisese scrisoare în care cerea în mod expres ca toate prosoapele rosii și albe să îi revină doamnei. Vecinii din bloc, în funcție de prietenii, declaraseră ba că el plimba mai des câinele și pisica, ba că ea îi ducea la vaccin și le lua de mâncare.
Soluția a fost una echitabilă, pe măsura disconfortului pe care îl creaseră tuturor participanților la proces : ea a primit tot ce el își dorise, iar el primise obiectele pe care ea le pretindea.
Pe scurt: ea rămânea cu pisica lui, el cu câinele ei, ea cu bormașina și ciocanul, el cu prosoapele roșii, el cu oglinda cu lupă din baie, ea cu aparatul de tuns, el cu cupele de cristal, ea cu piesele de șah din onix (chiar dacă nu jucase în viața ei).
Cea mai dreaptă judecată s-a făcut cu ceșcuțele din China: desi domnul avea dovada că-s ale lui, le-a primit doamna, instanța cunsiderând că au o valoare simbolică, putând fi considerate un cadou normal între soți. Ceainicul aferent ceșcuțelor îi revenea lui, în eventualitatea în care ar fi dorit să o invite vreodată la un ceai sau o cafea.
– Alo. Bună dragă, ai văzut pronunțarea?
– Da…
– Nu vrei să te intorci înapoi? Nouă nici măcar un divorț nu ne iese ca lumea…
Autor: Eliza Ene-Corbeanu
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!