Sunt datoare instanțele să îndrume părțile la mediere în cazul divorțului cu copii minori?
In Romania, statul este obligat sa sprijine, prin masuri economice şi sociale, incheierea casatoriei, precum si dezvoltarea si consolidarea familiei, sau cel putin asa se pretinde.
Mai grav este ca protectia asupra familiei se face declarativ, prin masuri economice si sociale, si atat. Masuri legale de protectie a familiei nu par a fi necesare conform celor mentionate in Cartea a II-a a Noului Cod Civil. Tocmai de aceea exista o singura modalitate de incheiere a casatoriei si cel putin trei modalitati de a o desface. In acest sens, voi insista in continuare asupra divortul in cazul familiilor cu copii minori pe cale judiciara, in care raporturile dintre parintii divortati si copiii lor minori se hotaraste de catre instanta, tinand seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de ancheta psihosociala si, daca este cazul, de invoiala parintilor pe care ii asculta conform art. 396 NCC. Interesant este ca formalitatea raportului de ancheta psihosociala, o procedura in care functionarii zelosi, uneori chiar si fara studii de specialitate, intra in casele oamenilor pentru a face niste verificari dupa criterii doar de ei stiute, este nelipsita in procedura divortului pe cale judiciara, iar interesul superior al copiilor este doar o optiune, in ciuda amplasarii de catre legiuitor ca prim criteriu de stabilire a raporturilor intre parintii divortati si copiii lor minori.
Principiul interesului superior al copilului
Reglementat prin art. 263 in NCC, principiul interesului superior al copilului mentioneaza explicit faptul ca „Pentru rezolvarea cererilor care se refera la copii, autoritaţile competente sunt datoare sa dea toate indrumarile necesare pentru ca parţile sa recurga la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabila.” Pentru a nu exista dubii asupra metodelor de solutionare a conflictelor pe cale amiabila, avem completarea data de art. 227 alin. (2) NCPC: „Cand considera necesar, ţinand seama de circumstanţele cauzei, judecatorul va recomanda partilor sa recurga la mediere, in vederea solutionarii litigiului pe cale amiabila, in orice faza a judecatii”. … Limpede ca lumina zilei!
Singura incertitudine in acest caz poate aparea asupra intelesului pe care il are termenul dator/datoare. Daca consultam D.E.X. intelegem ca dator= obligat (moraliceste sau prin lege, printr-o invoiala) sa faca ceva. – Lat. debitorius.
In egala masura retinem ca „sa dea toate indrumarile necesare pentru ca parţile sa recurga la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabila„ este tradus de NCPC ca insemnand „judecatorul va recomanda parţilor sa recurga la mediere, in vederea soluţionarii litigiului pe cale amiabila„. Daca nu este suficient, adaugam si faptul ca Directiva Europeana 2008/52/CE spune, de doua ori, si in preambul si in textul ei, ca nu se opune ca Statele sa-si stabileasca cu caracter obligatoriu incercarea partilor de a solutiona conflictul pe cale de mediere, cu conditia sa nu impiedice accesul liber la Justitie, de unde intelegem ca legiuitorul a avut acest lucru in vedere si ca actele normative din Romania prevad aceasta obligativitate, doar ca ea nu este pusa constant in aplicare! De retinut este faptul ca interpretarea europeana este aceea ca medierea nu este o impiedicare a accesului la justitie, ci o conditionare ca si plata taxei de timbru, care in egala masura este o conditie in vederea accesului la justitie.
O replica des intalnita este aceea ca instantele recomanda medierea, dar justitiabilii o refuza. Nu contrazic pe nimeni pana la proba contrarie. Insa, art. 227 alin. (3) NCPC spuna ca „in cazul in care judecatorul recomanda medierea, partile se vor prezenta la mediator, in vederea informarii lor cu privire la avantajele medierii. Dupa informare, partile decid daca accepta sau nu solutionarea litigiului prin mediere. Pana la termenul fixat de instanta, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, partile depun procesul-verbal intocmit de mediator cu privire la rezultatul sedintei de informare.” Asadar, afirmatia cu refuzul medierii de catre justitiabili ar trebui insotita si de un document care sa ateste acest lucru la dosarul cauzei. Stiu ca unele articole din Legea nr. 192/2006 au fost invalidate de CCR, dar art. 227 din NCPC este cat se poate de valabil.
Daca agream aceasta interpretare a actelor normative, se naste intrebarea: de ce in realitate instantele nu pun in aplicare in cele mai multe cazuri aceasta datorie prevazuta de lege? Poate pentru ca persoanele sau organismul interesat de punerea in aplicare a legii nu solicita in mod expres si repetat acest lucru? Care este valoarea sociala protejata de acest act normativ? Asa cum am mentionat mai sus, valoarea sociala care ar trebui protejata este interesul superior al copilului. Pe langa parintii neinformati si avocatii neinteresati, cine mai are in grija protejarea interesului superior al copilului? Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului si Adoptie, cea care spune pe propriul site ca indeplineste funcţia de autoritate de stat – prin care se asigura urmarirea si controlul aplicarii si respectarii reglementarilor din domeniul protectiei drepturilor copilului si adoptiei, precum si coordonarea activitatilor desfasurate de persoane juridice de drept public sau privat in acest domeniu; sa intelegem ca interesul superior al copilului este o valoare sociala neglijata, atat de instante, cat si de ANPDCA? Sau ca ancheta psihosociala este asimilata intr-un mod eronat interesului superior al copilului care este cu totul altfel definit de legiuitor?
Dincolo de textul legii care trebuie respectat, fie ca ne este sau nu pe plac, inteleg ca exista o lipsa de incredere din partea instantelor fata de mediere, iar acest lucru duce la neaplicarea legii, chiar daca ea este concreta si utila, mai ales cand vorbim despre divortul familiilor cu copii minori. Poate ca si graba unor colegi mediatori de a intocmi acorduri de mediere incomplete, poate si promovarea medierii ca alternativa la instanta de judecata si nu ca instrument de facilitarea a actului de justitie, au condus la aceasta stare, dar indiferent de simpatii si antipatii, spiritul legii conduce clar spre dorinta legiuitorului national si european de a ajuta parintii sa hotarasca singuri ce este mai bine pentru propriii copii, dincolo de suferinta si ambitiile pe care le presupune un divort. Insist sa cred ca dragostea parintilor fata de propriul copil este mai importanta decat raportul anchetei psihosociale, si ca o intelegere detaliata obtinuta prin mediere a doi oameni care nu mai vor sa fie soti, dar vor continua sa fie parinti, fata de felul cum vor convietui dupa divort este mai utila copiilor decat o hotarare judecatoreasca obtinuta prin audierea martorilor, administrarea problelor, audierea copilului intrebat ,,cu cine vrei sa stai, cu mama sau cu tata”, vizita la domiciliul a unui strain care efectueaza o ancheta si o ura continua intre cei doi parinti care nu se va sfarsi odata cu judecarea cauzei. O simpla recomandare din partea judecatorului de a incerca solutionarea litigiului prin mediere va transforma doi oameni concentrati pe ura reciproca in doi oameni focusati pe dragostea fata de copil. Dorinta de a-i lua celuilalt copilul „pentru ca nu il merita” va deveni ingaduinta de a nu isi priva copilul de dreptul de a se bucura de ambii parinti. Poate ca eu am interpretat mai sus textul legii intr-o maniera subiectiva, iar datoria/obligativitatea nu este chiar atat de categorica pe cat o vad eu, dar judecatorul isi desfasoara activitatea conform legii si a propriei constiinte si, daca nu legea, atunci poate ca propria dumnealor constiinta va putea da o sansa copiilor ai caror parinti divorteaza, sa le aduca parintii la aceeasi masa, unde sa inteleaga ca ura unuia fata de celalalt scade considerabil manifestarea dragostei fata propriul copil!
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!