Legislația în temeiul căreia recurgerea la mediere este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancțiuni
Din studiu(raportul Comisiei catre Parlamentul European, Consiliu si Comitetul economic si social european privind aplicarea Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială) reiese că medierea este obligatorie în anumite cazuri specifice, în 5 state membre. De exemplu, în Italia, medierea este obligatorie în numeroase și diverse tipuri de litigii, în Ungaria și Croația, în anumite chestiuni în domeniul dreptului familiei.
Numeroase state membre promovează recurgerea la mediere prin acordarea de stimulente financiare părților.
13 state membre oferă stimulente financiare pentru mediere prin reducerea sau rambursarea integrală a taxelor și costurilor procedurilor judiciare, dacă se ajunge la un acord prin mediere în intervalul de timp în care procedurile judiciare sunt suspendate. De exemplu, în Slovacia 30 %, 50 % sau 90 % din cheltuielile de judecată sunt rambursate, în funcție de stadiul procedurilor în care se ajunge la o soluționare prin mediere. În unele state membre, medierea în sine este oferită gratuit sau la un cost redus, în funcție de situația economică a părților.
De asemenea, se acordă stimulente financiare sub formă de asistență judiciară. Statele membre aplică reguli diferite pentru diferite tipuri de litigii sau procese de mediere.
De exemplu, în Germania, asistența judiciară se aplică întotdeauna în cazul medierii în instanță, dar este limitată în ceea ce privește procedurile extrajudiciare privind medierea.
În Slovenia, aceasta se aplică numai în cazul medierii în instanță.
În Luxemburg, asistența judiciară este disponibilă pentru medierea în instanță și medierea familială realizată de un mediator certificat.
În Italia, asistența judiciară este disponibilă pentru medierea obligatorie. În acest context, trebuie subliniat faptul că articolul 10 din Directiva 2003/8/CE extinde dreptul la asistență judiciară în cazul litigiilor transfrontaliere asupra procedurilor extrajudiciare, inclusiv asupra medierii, atunci când legislația impune părților să le utilizeze sau dacă părțile în litigiu sunt obligate de către instanță să recurgă la acestea.
5 state membre impun sancțiuni ca mijloc de încurajare a utilizării medierii
În Ungaria există sancțiuni pentru părțile care, după ce au încheiat un acord de mediere, se adresează totuși instanței sau nu își mai îndeplinesc obligațiile asumate în cadrul unui acord de mediere.
În Irlanda, sancțiunile se aplică în cazul unui refuz nejustificat de a lua în considerare posibilitatea medierii.
În Italia, partea care a avut câștig de cauză în procedura contencioasă nu poate recupera cheltuielile de judecată în cazul în care aceasta a respins o propunere de mediere cu aceleași dispoziții ca și hotărârea Curții. Există, de asemenea, sancțiuni în cazurile în care medierea este obligatorie, iar părțile nu fac apel la aceasta, ci, în schimb, se adresează instanței.
În Polonia, în cazul în care o parte care a convenit în prealabil la procedura de mediere refuză în mod neîntemeiat să participe la aceasta, instanța poate decide ca aceasta să suporte cheltuielile de judecată, indiferent de rezultatul cauzei.
În Slovenia, instanța poate obliga o parte care refuză în mod neîntemeiat trimiterea cauzei spre mediere în cadrul instanței la plata integrală sau parțială a cheltuielilor de judecată ale părții adverse.
Există controverse cu privire la obligativitatea medierii. Unele părți interesate au ajuns la concluzia că lipsa obligativității medierii împiedică promovarea acesteia. Altele, pe de altă parte, consideră că, prin însăși natura sa, medierea nu poate fi decât voluntară pentru a funcționa în mod corespunzător și că aceasta și-ar pierde atractivitatea în comparație cu procedurile judiciare, în cazul în care ar deveni obligatorie.
Este important să se reamintească faptul că medierea obligatorie afectează exercitarea dreptului la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Majoritatea părților interesate se declară în favoarea unei abordări mai degrabă obligatorii în materie de mediere. Cu toate acestea, majoritatea statelor membre și a reprezentanților mediului academic se opun. Dintre cei în favoarea unei abordări mai degrabă obligatorii, un grup de respondenți a susținut medierea obligatorie pentru anumite categorii de cauze (de exemplu, cauzele comerciale, dreptul familiei, dreptul muncii sau cererile cu valoare redusă). Într-o mai mică măsură a fost susținută ideea obligativității medierii pentru orice tip de cauză.
S-a înregistrat, în general, doar un sprijin redus pentru sancționarea neutilizării medierii, cu toate că a existat un oarecare sprijin pentru ideea imputării cheltuielilor de judecată părților care resping medierea fără motive. Încurajarea părților să recurgă la mediere a fost, în general, sprijinită. Printre exemplele de stimulente utile menționate de respondenți se numără taxele judiciare mai mici pentru părțile care au încercat să soluționeze litigiul prin mediere înainte de depunerea cererii, deducerile fiscale eficiente și atractive, medierea gratuită sau cel puțin sprijinul financiar acordat de către stat pentru serviciile de mediere.
Utilizarea stimulentelor pare a fi utilă în a motiva părțile să recurgă la mediere. Costurile legate de soluționarea unui litigiu reprezintă un factor important pentru părți atunci când decid dacă să încerce medierea sau să intenteze proces.
Prin urmare, stimulentele financiare care, din punct de vedere economic, fac mai atractivă medierea decât procedurile judiciare, pot fi considerate o bună practică. Impunerea medierii în cadrul unei proceduri judiciare ar putea fi luată în considerare în cazul în care părțile, datorită naturii relației lor, ar putea avea motive pentru dezacorduri repetate sau chiar pentru inițierea repetată a procedurilor judiciare, precum în cazul anumitor chestiuni în materie de dreptul familiei (de exemplu, drepturile de vizitare a copiilor) sau al litigiilor dintre vecini. Ar trebui subliniat faptul că, și în astfel de cazuri, trebuie să fie respectat dreptul de acces la sistemul judiciar, care este garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Având în vedere cele de mai sus, articolul 5 alineatul (2) din directivă poate fi considerat corespunzător.
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!