Despre riscul ICCJ de a se transforma intr-un organ legiuitor sui generis – Opinie
Prof. dr. Valerian Cioclei de la Facultatea de Drept, Universitatea din Bucuresti Departamentul de Drept penal a formulat pe juridice.ro o opinie cu privire la ricul Inaltei Curti de Casatie si Justitie (ICCJ) de a se transforma intr-un organ legiuitor sui generis.
”Formularea din titlu reprezinta o varianta concentrata a expresiei din limba latina: „ne supra crepidam sutor iudicare”, ceea ce intr-o traducere libera ar insemna ca nu ii este permis cizmarului sa judece mai sus de incaltari. Aceasta pilda apare in Istoria Naturala a lui Pliniu cel batran si are la baza urmatoarea intamplare: Apelles, un pictor grec traitor in Roma antica, a expus in public un tablou, dorind sa afle parerea cetatenilor. Din multime s-a desprins un cizmar care i-a atras atentia ca sandala unuia dintre personajele tabloului era gresit reprezentata. Receptiv, pictorul a remediat pe loc eroarea tehnica semnalata de meserias. Prinzand curaj, cizmarul a inceput sa formuleze si alte critici in legatura cu tabloul. In aceste imprejurari, pictorul, politicos, dar ferm, i-ar fi replicat: „Cizmarule, nu mai sus de sandala’’ (Sutor, ne supra crepidam). Expresia s-a perpetuat in vocabularul universal pentru a semnala situatiile in care o persoana isi depaseste in mod flagrant priceperea sau competentele.
In ultima vreme, mai multe „evenimente juridice” mi-au adus aminte expresia citata mai sus. Ma voi referi aici la cel mai recent.
In Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 590 din data de 5 august 2015 a fost publicata Decizia nr. 19/2015 a ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit ca: „fapta medicului angajat cu contract de munca intr-o unitate spitaliceasca din sistemul public de sanatate, care are calitatea de functionar public, in acceptiunea dispozitiilor art. 175 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul penal, de a primi plati suplimentare sau donatii de la pacienti, in conditiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege avand ca urmare incidenta dispozitiilor art. 21 alin. 1 teza I-a din C. pen.”.
La solicitarea instantei supreme, am trimis la vremea respectiva o opinie juridica in care am exprimat un punct de vedere contrar, in sensul ca dispozitiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege avand ca urmare incidenta dispozitiilor art. 21 alin. 1 teza I-a din C. pen., cu conditia ca plata suplimentara sau donatia sa se faca numai dupa acordarea ingrijirilor medicale, fara sa existe o solicitare prealabila directa sau insidioasa (prin perpetuarea unor cutume) si in conditiile legii. Acest punct de vedere a fost de altfel publicat astfel incat nu voi relua argumentele stiintifice care au stat la baza lui.
Dincolo de acele argumente, independent de ele, consider ca solutia instantei supreme este fundamental gresita din urmatoarele doua considerente:
I. Instanta suprema si-a depasit competentele pronuntandu-se asupra unei cauze aflate in curs de judecata, iar nu asupra problemei de drept sesizate;
II. Instanta suprema si-a depasit competentele transformandu-se in organ legiuitor sui generis.”
Vezi mai multe AICI
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!