Cine poate face informarea cu privire la mediere, in ce conditii si cine o atesta?
Informarea obligatorie – în ce consta obligativitatea informarii, cine poate face informarea, în ce conditii si cine o atesta.
Fanuta Lisman, Foto: juridice.ro
Obligativitatea informarii a fost instituita de legiuitor prin art. 2 din Legea medierii (articol introdus prin Legea 115/2012, intrat în vigoare la 1 oct. 2012, articol ce a suferit mai multe modificari pâna astazi) întarita de dizpozitiile art. 60^1 si art. 60^2 din Lege.
Dupa cum observam, dispozitiile articolelor 60^1 si 60^2 sunt norme speciale în raport cele ale art. 2 din Lege si le vom trata ca atare. Astfel, putem accepta ca prin art. 2 din Lege se instituie o obligatie generala pentru partile unui conflict, în timp ce disozitiile speciale arata ca de fapt obligatia de informare se instituie doar în raport cu instanta de judecata si umai în domeniile expres prevazute de normele speciale.
Întroducerea normelor speciale referitoare la informare în Capitolul V – Procedura de mediere, la SECTIUNEA 5. Medierea în cazul unui litigiu pe rolul instantelor de judecata, a dat nastere multor confuzii care, la rândul lor, au generat opinia potrivit careia sedinta de informare este o procedura în sine si ca, de fapt, este una si aceeasi cu etapa de pregatire a medierii (etapa descrisa în partea I-îi), pe fondul inconsecventei legiuitorului în utilizarea sintagmelor diferite în ce priveste informarea obligatorie.
În cele ce urmeza, vom arata ca nu poate fi pus semnul de egalitate între etapa de informare (indiferent cum o denumim – sedinta ori procedura de informare) si etapa de pregatire a medierii ce se declanseaza, asa cum aratam, numai atunci când o parte doreste în mod real medierea si solicita mediatorului sa faca demersuri specifice în vederea acceptarii medierii si de catre partea cu care se afla în disputa.
Obligatia de informare incumba partilor unui conflict
Art. 2 alin (1) vorbeste de obligativitatea partilor de a participa „la sedinta de informare privind avantajele medierii”. Un prim aspect ce-l putem observa este legat de faptul, subliniat si anterior, ca aceasta obligatie revine în exclusivitate partilor unui conflict si nu mediatorului.
Cu alte cuvinte, partile, când au un conflict, au obligatia sa se informeze, mai exact, potrivit legii, sa participle la o sedinta de informare în care sa afle, potrivit aceluiasi text de lege, care sunt avantajele medierii.
Altfel spus, legiuitorul instituie o obligativitate în sarcina tuturor partilor unui conflict de a se informa cu privire la beneficiile medierii (din perspectiva mediatorului este mai potrivita aceasta sintagma decât cea utilizata de legiuitor – “avantajele medierii” expresie ce a stârnit deja, pe buna dreptate, numeroase animozitati) si de a lua o decizie în ce priveste alegerea medierii ca modalitatea prin care acestea doresc sa solutioneze conflictul dintre ele.
Prin urmare, observând numai primul alineat al art. 2, întelegem ca legiuitorul a dorit ca medierea sa fie mai bine cunoscuta si a instituit obligativitatea participarii la o sedinta de informare cu privire la „avantajele medierii” pentru toti cei care se afla, la un moment dat, într-un conflict. În expunerea de motive, scopul instituirii acestei obligativitati este cel de a asigura eficienta justitiei, de a diminua costurile cu procesele ce ar putea fi solutionate prin mediere, altfel spus – pentru degrevarea instantelor de cauzele mai putin complexe.
Pentru ca obligativitatea sa fie efectiva si cu rezultate masurabile, era nevoie de o sanctiune aferenta pe care legiuitorul a si instituit-o ulterior, prin OUG. 90/2012, sanctiune ce poate fi aplicata partilor care nu se informeaza, care nu pot face dovada informarii. Mediator, Fanuta Lisman
Citeste mai departe pe avocatimediatori.ro
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!