Gheorghe Piperea despre caderea Directivei Big Brother
Directiva 2006/24/CE care impunea obligatia statelor de a colecta date privind comunicatiile electronice si de telefonie ale cetatenilor pentru o perioada de cel putin 6 (sase) luni, a fost invalidata la data de 8 aprilie 2014 de Curtea de Justitie a Uniunii Europene.
Stirea este realmente de importanta capitala, întrucât:
– extrem de rar sunt invalidate directive ale Uniunii Europene de catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene;
– directiva a fost invalidata pentru ca încalca drepturile omului;
– invalidarea directivei are consecinta retragerii tuturor legilor interne de implementare a directivei, obligatie impusa de CJUE tuturor tarilor membre ale UE, inclusiv României.
Directiva 2006/24/EC – denumita si Directiva Big Brother – a fost impusa Europei de SUA, prin filiera Marii Britanii. În timp ce Germania s-a opus acestei directive, pâna când a fost amenintata de CE cu amenzi de 30 de mii de euroeuro pe zi pâna la implementare, România s-a grabit sa includa aceasta directiva în dreptul intern de doua ori. O prima ordonanta a fost declarata neconstitutionala de Curtea Constitutionala a României (octombrie 2009), dar directiva a fost re-implementata prin Legea nr. 82/2012, înca în vigoare.
Pe scurt, Directiva Big Brother obliga toti furnizorii de servicii de comunicatii (telefon fix sau mobil, internet, e-mail etc.) sa stocheze timp de 6 luni si sa puna la dispozitia serviciilor secrete toate informatiile relative la identitatea celor care comunica, locatiile din care comunica, durata si intensitatea comunicatiei. Obligatia ne priveste pe toti, desi nu pot exista 450 de milioane de persoane suspecte de terorism sau de spalare de banibani.
Evident, costurile acestui “serviciu” facut serviciilor secrete erau suportate de consumatorii serviciilor de comunicatii, adica de noi, cei urmariti si suspectati, la gramada. Întrucât e clar ca, în conceptia CJUE, legislatia Big Brother nu trebuia sa existe, ma întreb cum ne vom recupera aceste plati nedatorate.
Mai important este, însa, motivul pentru care CJUE a considerat ca aceasta directiva nu trebuia sa existe: ea încalca grav principiul respectarii vietii private si protectia datelor cu caracter personal. Admitând ca lupta contra terorismului si a spalarii banilor pot fi motive legitime ale fostei directive, totusi CJUE a constatat ca legiuitorul european a încalcat principiul proportionalitatii. Adica, pe scurt, scopul declarat al fostei directive a fost cu mult depasit de consecintele ei în planul drepturilor omului.
Directiva a fost transpusa pe plan intern prin Legea nr. 82/2012, în ciuda opozitiei societatii civile care a solicitat în repetate rânduri autoritatilor române sa refuze implementarea Directivei, chiar cu riscul declansarii unei proceduri de infringement, si a cerut statului român sa militeze la nivel european pentru anularea directivei.
Directiva Europeana 2006/24/EC aminteste de celebrul roman distopic “1984” scris de George Orwell, în care cetatenii sunt spionati constant prin intermediul unui aparat similar cu un televizor, numit telescreen, nu au deloc intimitate, nu au posibilitatea nici sa respire fara sa le fie urmarita fiecare miscare. Chiar si în somn sunt spionati, si un vis care ar trada ca nu iubesc sistemul sau o privire ce nu exprima adoratie bovina sunt suficiente pentru a sfârsi tragic în beciurile Ministerului Iubirii.
Decizia CJUE reprezinta un moment deosebit de important pentru constructia democratica europeana, aceasta decizie mentinând, metaforic vorbind, romanul lui Orwell în categoria SF.
Aceasta decizie vine într-un moment în care lumea, mai ales dupa dezvaluirile lui Edward Snowden, a început sa se întrebe daca razboiul contra terorismului justifica abdicarea atât de grava si pe o perioada atât de lunga de la drepturile omului si, mai larg, de la principiile societatii democratice.
În timp ce lumea îsi pune astfel de întrebari, România, într-un contratimp suparator, adopta reglementari care întaresc acest control de tip Big Brother, obligând cumparatorii de cartele pre-pay sa îsi dea toate datele de identitate pentru a putea cumpara cartele.
În esenta, Curtea de Justitie a Uniunii Europene, procedând la analizarea validitatii Directivei 2006/24/EC, la solicitarea Înaltei Curti (High Court) din Irlanda si a Curtii Constitutionale din Austria, a retinut urmatoarele:
a) CJUE a observat ca datele care trebuie pastrate permit (1) identificarea persoanei cu care abonatul/utilizatorul înregistrat a comunicat, precum si a mijloacelor de comunicare folosite, (2) determinarea duratei comunicarii între abonat/utilizatorul înregistrat si anumite persoane, precum si a locului de unde a avut loc aceasta (3) sa se cunoasca frecventa comunicatiilor abonatului/utilizatorului înregistrat cu anumite persoane într-o perioada determinata.
Curtea retine ca toate aceste date, luate în ansamblul lor, pot furniza informatii precise cu privire la viata privata a persoanelor ale caror date sunt pastrate, cum ar fi: obiceiuri zilnice, locurile de sedere permanente sau temporare, deplasari zilnice, activitati cotidiene, relatiile sociale precum si mediile frecventate.
În continuare se arata ca prin impunerea pastrarii datelor privind comunicatiile electronice si de telefonie, si permitând accesul autoritatilor nationale competente la acestea, directiva încalca flagrant drepturile fundamentale prevazute în Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv dreptul la respectarea vietii private si dreptul la protectia datelor cu caracter personal.
CJUE admite ca motivele care au stat la baza adoptarii Directivei sunt legitime, scopul urmarit fiind combaterea criminalitatii si siguranta publica, dar constata ca legiuitorul UE a depasit limitele impuse de respectarea principiului proportionalitatii[1].
b) Desi se poate considera ca pastrarea datelor impusa de directiva este apta sa realizeze obiectivul urmarit de aceasta, ingerinta ampla si deosebit de grava în drepturile fundamentale în cauza nu este suficient delimitata pentru a garanta ca ingerinta respectiva se limiteaza efectiv la strictul necesar.
Astfel, directiva vizeaza toate persoanele, mijloacele de comunicare electronica si datele privind traficul, fara ca nicio diferentiere, limitare sau exceptie sa fie operata în functie de obiectivul combaterii infractiunilor grave.
c) De asemenea, Curtea retine ca directiva nu prevede niciun criteriu obiectiv care sa permita garantarea faptului ca autoritatile nationale competente nu au acces la date si ca nu pot sa le utilizeze decât în scopul prevenirii, depistarii si urmaririi penale a infractiunilor care pot fi considerate, în raport cu amploarea si cu gravitatea ingerintei în drepturile fundamentale în cauza, ca fiind suficient de grave pentru a justifica o astfel de ingerinta.
d) Pe de alta parte, esentiala este constatarea CJUE în sensul ca directiva nu prevede garantii suficiente care sa permita asigurarea unei protectii eficiente a datelor fata de riscurile de abuz, precum si fata de orice accesare si utilizare ilicita a datelor.
e) În sfârsit, Curtea critica faptul ca directiva nu impune ca datele sa fie pastrate pe teritoriul Uniunii, în consecinta aceasta nu garanteaza pe deplin controlul respectarii cerintelor privind protectia si securitatea de catre o autoritate independenta, astfel cum impune în mod explicit Carta.
Decizia CJUE din data de 8 aprilie 2014 de invalidare a Directivei Europene 2006/24/EC prezinta o relevanta de necontestat, întrucât consacra importanta respectarii drepturilor si libertatilor cetatenesti pentru ordinea juridica comunitara.
În acest context, se impune ca legislatia interna sa se alinieze acestei decizii, si sa fie luate de urgenta masurile necesare pentru abrogarea Legii nr. 82/2012.
Atât în 2009, cât si în 2012, am fost total împotriva acestei legislatii.
Acest gen de legislatie este inutil si daunator; terorismul este o actiune violenta, socanta, menita a stârni panica, frica, tulburarea; aceasta actiune socanta concentreaza sau distrage atentia, obligând omul la ignorarea realitatii si activitatii lui obisnuite, a drepturilor si libertatilor lui; cel ce este terorizat este controlat de terorist, nu mai actioneaza liber si nici constient; alege sa îsi salveze viata/integritatea fizica, a sa ori a persoanelor apropiate, în detrimentul optiunilor rationale sau emotionale libere; un legiuitor, mai ales unul supra-statal, nu poate face acest joc, nu le poate pune pe masa teroristilor înca un instrument al jocului lor; nu era suficienta teama de actiunea socanta a teroristilor, trebuia sa ne temem ca suntem toti suspecti?
prof. univ. dr. Gheorghe Piperea, juridice.ro
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!