Deutsche Welle: Curtea Constitutionala a respins articolul din proiectul de revizuire a Constitutiei, care prevede ca „cetatenii romani se nasc si traiesc liberi”
Articolul din proiectul de revizuire a Constitutiei care prevede ca ”cetatenii români se nasc si traiesc liberi” a fost respins de Curtea Constitutionala.
Când vor fi publicate argumentele Curtii Constitutionale vor fi mai multe de spus. Deocamdata sa observam un detaliu important. Curtea a respins o noua formulare data articolului 15: ”Cetatenii români se nasc si traiesc liberi, se bucura de drepturile si libertatile garantate si stabilite prin Constitutie si alte legi si au obligatiile prevazute de acestea”.
În varianta actuala a Constitutiei, pasajul subliniat lipseste. Comisia de revizuire a introdus acest text la propunerea a trei deputati PNL care au dorit, pesemne, sa lege mai intim Constitutia de Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Amendamentul a fost respins probabil din prudenta logica (sa nu se înteleaga ca cetatenilor straini nu li se recunosc aceleasi drepturi) sau pentru ca a fost considerat redundant (exista o trimitere explicita la aceasta Declaratie la art. 20)
Dar oricât ar parea de surprinzator, textul respins este în spiritul Constitutiei actuale si nu face decât sa adânceasca o pronuntata gândire localista. Autorii amendamentului, indiferent de ce si-au propus, nu reusesc cu adevarat sa insufle Constitutiei un spirit universalist, procedând de fapt ca autorii dramatici din secolul al XIX-lea, care adaptau comedii frantuzesti schimbând numele personajelor si locul actiunii. În loc sa spuna ”Oamenii se nasc si ramân liberi si egali în drepturi”, ca în ”Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului” de la 1789, legiuitorul spune ”Cetatenii români se nasc si traiesc liberi…”
Dar orice ar spune judecatorii Curtii, felul acesta de a gândi se înscrie perfect în litera si spiritul Constitutiei României din 1991, în care nu exista absolut nicio trimitere la om în dimensiunea sa universala sau la Dumnezeu. Asa cum am vazut deja, francezii îsi întemeiau gândirea politica pe ”drepturile naturale, inalienabile si sacre ale Omului”, iar alte texte fondatoare au trimis la o instanta mai înalta decât Omul: ”Constient de responsabilitatea sa înaintea lui Dumnezeu si înaintea oamenilor, însufletit de vointa de a sluji pacea lumii în calitate de membru egal în drepturi într-o Europa unita, poporul german adopta….”(Preambul la Legea fundamentala a Republicii Federale Germania din 23 mai 1949).
Nu e deloc sigur ca astazi trimiterea la autoritatea lui Dumnezeu din preambul ar mai fi adoptata cu usurinta. Am vazut cu ce furie polemica a fost comentata mai peste tot în Europa Legea fundamentala a Ungariei din 2011, care începe cu aceasta invocatie: ”Binecuvânteaza-i, Doamne, pe unguri!”
Dar toate aceste polemici sunt mai putin importante pentru ce dorim sa spunem. Chiar si în varianta gândirii imanentiste, care neaga omului orice dimensiune eterna, exista o aspiratie spre universalitate, care se exprima prin scrierea cu majuscule: ”Omul” sau ”Umanitatea”. Ce-i drept, în versiunea cea mai recenta a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului se produce o diminuare a ”Omului”, care apare dintr-o data sub o înfatisare mult mai modesta, prin trecerea ”fiintei” la plural: ”Toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi.” Prin comparatie, în Constitutia Germaniei se spune: ”Demnitatea fiintei umane este intangibila”.
Am putea spune de aceea ca autorii constitutiilor românesti nu au gândit niciodata la scara Omului, ci a cetateanului local. Este adevarat ca mai sunt destule asemenea constitutii ”minore”, cum este, de pilda, cea a Spaniei, care trateaza subiectul aproape identic, dar acest fapt nu face decât sa întareasca ceea ce spunem. În România sau în Spania sau în orice alte locuri guvernate de acelasi spirit, legiuitorul se refera la o umanitate (cetatenii locului) care traieste dupa o regula proprie, cu valoare locala, chiar daca accepta ca norma suprapusa Declaratia Universala a Drepturilor.
Cu alte cuvinte, constitutiile acestor tari se refera la o umanitate subsidiara. E ceva mai important decât credem. Aceasta ”subsidiaritate” de perspectiva explica multe lucruri, printre care si indiferenta fata de lege si, în general, fata de normele abstracte. O umanitate subsidiara nu se simte raspunzatoare decât de ea însasi, nu are sentimentul ca participa la marile evenimente ale Lumii si se complace, de la sine, într-un fel de margine.
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!