Obama si Siria
Aveti mai jos pozitia unui mediator cunoscut din SUA, despre cum s-a pozitionat presedintele Obama in criza Siria. Mi se pare interesanta perspectiva acestuia:
Pentru multi, un ultimatum – crearea unei bariere de netrecut- este o tehnica de negociere lipsita de delicatete, daca nu chiar primitiva. Cu toate acestea, el continua sa isi indeplineasca scopul si sa ramana folosit sub forma unui angajament strategic. Se poate remarca o evolutie intre dorinta umana de a apara onorabil un pricipiu si constrangerea realizata de un juramant de sange , care cere o crima plina de malitiozitate in numele onoarei .
Actuala intentie a Presedintelui Obama – de a directiona o actiune militara impotriva Siriei – este o incercare de a indreptati consecinta incalcarii anteriorului set de reguli privind limitele de siguranta, recurgand la disputata dovada a utilizarii armelor chimice de catre Guvernul Assad impotriva cetatenilor sirieni pe parcursul tulburarilor civile actuale.Obama afirma ca actiunea de constrangere va actiona ca un catalizator asupra scindarii dintre o norma fundamentala din dreptul international si conduita morala., fiind de asemenea esentiala pentru a mentine credibilitatea Stetelor Unite , care isi respecta promisiunile facute si pe care se poate conta in viitoarele negocieri.
Trasarea unei bariere de netrecut de catre una dintre parti a fost punctul de plecare pentru numeroase razboaie intre natiuni ,precum si pentru batalii minore de-a lungul istoriei. Metafora isi are originile in Vechiul Testament, dar actiunea de a trasa aceasta bariera preceda timpurile biblice. De fapt, specialistii in comportamentul animalelor au observant acest tip de forma de negociere, ce-i drept, la nivel rudimentar, la numeroase specii de animale, sugerand ca este o functie a procesului evolutiv psihologic si biologic.
Pe scurt, declaratia Presedintelui Obama referitoare la aceasta bariera a fost un ultimatum. Aceasta tactica de negociere este una bizara, deoarece, in ciuda faptului ca este frecvent folosita, in general, ea nu este recunoscuta sau discutata. De obicei aspru criticata, multi practicieni din ziua de astazi o considera ca fiind cel mult zadarnica si anacronica, asociata cu un stil de negociere lipsit de scrupule, care se limiteaza a ramane scandalos si chiar lipsit de etica. Cu toate acestea, ultimatumuri de o mare diversitate lancezesc acoperite de umbre ori sunt supraexpuse in multe, daca nu chiar in majoritatea negocierilor, indiferent de subiectul abordat.
Thomas Schelling, laureat al Premiului Nobel in Economie in anul 2005, aduce intr-o noua lumina folosirea ultimatumului, inlaturand stigmatul asupra acestuia in cartea sa , The Strategy of Conflict, din 1960, introducand mult mai rafinatul concept al angajamentului strategic. El sugera ca un negociator poate stabili parametrii unei discutii in cazul unor tratative, angajandu-se intr-o viitoare actiune, obligand in acest fel cealalta parte sa raspunda, acceptand sau declinand oferta. El a ajuns la acesta notiune in mare parte datorita nevoii de a face fata tensiunii si amenintarilor coplesitoare de natura sociala si politica, aparute din timpul si din cauza celui de-al doilea Razboi Mondial, care au supravietuit dezvoltarii bombei atomice, si au dus la izbucnirea Razboiului Rece care a marcat istoria pe parcursul a 50 de ani . Studiile si cariera sa profesionala reflecta o combinatie intre realism politic, gandire pragmatica, cultivata de nevoia de a supravietui intr-o lume amenintata de arma nucleara, precum si Teoria Alegerii Rationale, teorie ce a stat la baza educatiei sale, Schelling ramanand totodata constient de influentele psihologiei si biologiei evolutive asupra comportamentului uman, precum si asupra puterii de decizie.
Schelling, impreuna cu alte personalitati de seama, precum colegul sau Howard Raiffa (The Art and Science of Negotiation, 1982), a facut parte din prima generatie a teoreticienilor a ceea ce astazi a devenit studiul negocierii si al strategiilor de razboi la nivel inalt. In 1950 si 1960, la finele procesului de dezvoltare a bombei atomice, precum si al celui de-al doilea Razboi Mondial odata cu conturarea Raboiului Rece, el a lucrat cu Rand Coprporation si cu ceea ce era atunci proaspatul department de aparare al NATO. Sa se formuluze o strategie de a “castiga” sau de a evita , ca metoda alternativa , un razboi nuclear devenise o urgenta. Acelasi cadru de gandire stiintifica care a dus la crearea bombei cu hidrogen era acum directionat catre teoria jocului si catre metode de aplicare a negocierilor si razboiului.
Integrarea studiului asupra razboiului si strategiilor de razboi nu a fost o coincidenta, chiar daca multi dintre practicienii si profesorii de astazi vad razboiul si negocierea ca fiind diametral opuse. Studiul lui Schelling asupra strategiilor de angajare impune ideea constientizarii modului in care negocierea si razboiul sunt mai mult similare decat opuse, ba chiar complementare. Negocierea este esentiala pentru continuarea cu success a razboiului, fie ca e folosita in relatia cu aliatii cuiva, fie ca e folosita in relatia cu inamicul, forta putand fi uneori intimidanta, astfel incat se cere recurgerea la negocieri. Forta si coercitia, avand printre efectele lor actiunea militara, sunt cunoscute nu doar in materie geopolitica, dar si in cea a negocierilor, fiind un factor essential. Unii negociatori si mediatori sugereaza ca utilizarea negocierii ar trebui limitata sau cel putin utilizata doar in circumstante in care se considera ca persoanele aflate in conflict sunt rezonabile, demne de incredere si bine crescute. Cu toate acestea, din punct de vedere istoric, in general negocierile au avut loc intre inamici- oameni care nu au incredere si se detesta reciproc. Finele majoritatii razboaielor si ostilitatilor, indifferent de brutalitatea lor, au fost negociate. Eternele mize existente la sfarsitul conflictului sunt supravietuirea celor invinsi si insanatosirea invingatorilor. Scopurile, majoritatea strategiilor, precum si deciziile luate in timpul razboiului sunt similare cu cele luate in timpul negocierilor. ; singura diferenta dintre cele doua rezida in tipul de arme, gradul de forta pe care partile sunt dispuse sa le foloseasca pentru a-si atinge telul sau pentru a se proteja, dar si marimea costurilor emotionale si economice.. (Benjamin, R.D., “The Natural History of Negotiation and Mediation: The Evolution of Negotiative Behavior and Rituals,” 2012)
Chiar daca Schelling s-a canalizat in prima faza a carierei sale asupra chestiunilor international si geopolitice, intentiile sale si scopul gandirii sale se intind dincolo de aceste subiecte si se aplica dinamicii si strategiilor de management al conflictelor, indifferent de context. Intr-o disciplina studiata formal, intensiv , sistematic si pentru prima data, el a fost printre pionierii celor ce au conceput nucleul principiului, conform caruia “angajamentul este essential pentru promisiuni si amenintari, pentru tratative si negocieri, pentru intimidarea adversarului si controlul armelor, pentru relatiile contractuale. (Schelling, T., Strategies of Commitment, 2006,)
Multi negociatori si mediatori din ziua de astazi se specializeaza si isi limiteaza atentia asupra unui domeniu particular al practicii, fie din obisnuita, din pasiune sau doar din simple motive de marketing. Ca rezultat, ei au tendinta de a crede ca specialitatea lor, fie ea familie, divort, afaceri, domeniu juridic, loc de munca, cer o unica forma de negociere. Familiaritatea cu un anumit subiect este utila, dar , asa cum sugereaza si opera lui Schelling , negocierea se refera la modul cum gandesc oamenii, cum simt, reactioneaza si iau decizii, strategiile, tehnicile si abilitatile fiind aceleasi la nivelul controverselor.Conceptul sau de angajament strategic, formulat in sfera geopoliticii, se aplica in aceeasi masura si negocierilor cotidiene. Spre exemplu, in materia divorturilor si a familiei, nerezistand in multe state prezenta legilor “fara vreo vina”, care fac la nivel theoretic comportamentul partilor irrelevant din punct de vedere juridic, negocierile includ frecvent discutii febrile referitoare la “durerea si suferinta”emotionala cauzata de tradarea uneia dintre parti, ca si cerinta celeilalte de a primi compensatii de un anumit tip. Cereri, ultimatumuri si amentitari au fost schimbate cu usurinta intre ei, fiecare parte evaluand dedicarea, determinarea si credibilitatea celuilalt. Ceea ce este unic la promisiunea presedintelui Obama referitoare la liniile de siguranta si la amentitarea prezenta de pedepsire a guvernului sirian este oportunitatea de a observain detaliu dinamica si reactiile la un ultimatum-angajament strategic. Cu toate acestea, asa cum cei mai experimentati negociatori stiu, negocierile accesibile publicului-in special cele desfasurate in lumina reflectoarelor si cele anticipate de Congres- sunt cele mai dificile. Putine proceduri de negociere se pot opune cu usurinta presiunilor exercitate de acest tip de cercetare amanuntita.In timp ce negocierile pot fi un mijloc extreme de sensibil in solutionarea conflictelor, ele nu sunt un process pe de-a-ntregul rational, luand in calcul sensul conservator al cuvantului rational. Asadar, exista mai multe intelesuri pentru ceea ce apare ca fiind gandirea ilogica din timpul negocierilor si care este supusa criticilor. Spre exemplu, la o cercetare amanuntita , emiterea unui ultimatum de catre Obama si stabilirea unor limite de siguranta sunt puse la indoiala, chiar daca la timpul lor, ele pareau plauzibile, luand in considerare amploarea gravitatii pe care a avut-o utilizarea fortei de catre guvernul sirian impotriva cetatenilor protestatari.Analizand retrospectiv, unii considera ca trasand aceea “bariera”, Presedintele nu a facut altceva decat sa ridice un zid in jurul sau – ceea ce reprezinta mereu un risc in timpul utilizarii ultimatumurilor. Actiunea sa dovedeste ca a fost sfatuit gresit, deoarece el este in momentul de fata obligat sa actioneze in vederea indeplinirii amenintarii sale , amenintare referitoare la “consecinte severe”. Ca rezultat, el este supus criticilor din partea tuturor, liberal-democrati, neo-conservatori, radicali, republicani conservatori si chiar moderatii-asupra fiecarui aspect al acestei probleme. Chiar daca sunt folosite cu sinceritate si cu bune intentii, strategiile de negociere referitoare la angajament, conduc la aparitia uneia sau mai multor probleme de ordin legal, moral, practic, politic sau economic. Se ridica astfel o serie de intrebari: constituie amentintarea presedintelui un act de razboi , are el autoritatea legala de a se angaja in emiterea acestui act, care sunt particularitatile scopurilor si actiunilor sale, care sunt costurile estimative si probabile si care sunt posibilele consecinte negative ale unei astfel de actiuni. Problema care se pune mereu in timpul negocierilor, in special in timpul celor dificile , este aceea ca niciodata pana la sfarsitul procedurii sau chiar cativa ani mai tarziu, nu se cunoaste metoda ce poate garanta succesul procedurii.
Negociatorii si mediatorii tebuie neaparat sa aiba o viziune diferita de cea a politicienilor si a publicului larg asupra conflictului. Acestia din urma isi permit luxul de a a-si contura probleme complexe in termeni simpli si naturali- invadam sau nu o alta tara-, de a considera ca trebuie sa existe un rezultat predictibil, nefiind obligati sa se gandeasca foarte mult la consecinte si evenimente inlantuite ale unei actiuni, indifferent de marimea ei , acestea fiind ambele posibile si neintentionate. Pe de alta parte, negociatorii realizeaza repde ca urmarile unei actiuni nu pot fi predictibile si ca deciziile trebuie luate de obicei atunci cand te afli pe un teren nesigur si schimbator, puterea si autoritatea lor de a directiona si impune un rezultat sunt extreme de limitate.Principalul instrument al negociatorilor si mediatorilor sta in credibilitatea lor.
Spre deosebire de alte discipline precum avocatura, medicina sau analiza politica, unde celui care practica meseria in cauza ii este permis sa aiba atentia limitata, negocierea este un process complex si plin de nuante, care necesita si pregatire analitica, dar si acomodarea cu problemele si dinamica partilor. Chestiunile de ordin emotional, juridic, moral si politic trebuie sa se afle in concordanta intr-o masura mai mare sau mai mica. In chestiunile dificile, care cuprind mai multe variabile, procedura se ingreuneaza, pe msura ce negociatorii sunt prinsi in balanta permanenta a riscurilor si beneficiilor atasate oricarei declaratii facute sau actiuni intreprinse, a raspunsurilor si rezultatelor care difera de asteptarile lor. Utilizarea strategiilor de angajare este probabil cea mai riscanta metoda, din cauza faptului ca puterea unui ultimatum poate fi cauza uneori raspunsuri la fel de puternice, sau chiar mai puternice. Escaladarea unui conflict este unul dintre cele mai mari riscuri pe care si le poate asuma cineva.
Citeste articolul integral pe alinagorghiu.ro
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!