Combaterea întârzierii platilor în tranzactiile comerciale – masuri
Uniunea Europeana este preocupata în ultima perioada de luarea unor masuri ferme pentru combaterea întârzierii în executarea obligatiilor de plata a unor sume de bani rezultând din tranzactiile comerciale în vederea atenuarii consecintelor crizei economice. Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 februarie 2011 urmareste „asigurarea functionarii adecvate a pietei interne” prin masurile recomandate pentru „promovarea competitivitatii întreprinderilor, în special cea a IMM-urilor”[1]. Acest act normativ al Uniunii Europene a fost transpus în legislatia interna prin Legea nr. 72/2013[2] si se aplica contractelor încheiate între comercianti[3] si între acestia si autoritati publice.
Potrivit art. 1535 din noul Cod civil[4] „(1) În cazul în care o suma de bani nu este platita la scadenta, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenta pâna în momentul platii, în cuantumul convenit de parti sau, în lipsa, în cel prevazut de lege, fara a trebui sa dovedeasca vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul sa faca dovada ca prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii platii ar fi mai mic.” Regula curgerii de drept a dobânzii în obligatiile comerciale era stabilita si în art. 43 din fostul Cod comercial.[5]
Dispozitia din Codul civil se aplica în prezent atât celor care exploateaza o întreprindere (profesionisti) cât si celorlalte subiecte de drept civil. În ceea ce priveste raporturile juridice dintre profesionisti si dintre acestia si autoritatile/institutiile publice nu exista o reglementare speciala, iar acestea din urma mentionate aveau tendinta de a-si „minimaliza” obligatia de plata a daunelor în caz de întârziere în achitarea sumelor de bani datorate. Legiuitorul român, prin legea de transpunere a directivei, a introdus un regim mai sever al obligatiilor.
Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea platilor în tranzactiile comerciale si-a propus ca scop stabilirea prin legislatia statelor membre a unor mecanisme suficient de persuasive pentru ca autoritatile publice sa execute în termen cât mai scurt obligatia de plata a pretului bunurilor/prestatiilor. Se observa ca, desi afirmativ se arata ca masurile vizeaza toate relatiile de afaceri, intentia legiuitorului a fost de a stabili niste „sanctiuni” pentru nerespectarea termenelor de plata de catre autoritatile/institutiile publice.
Ordonanta nr. 13 din 24 august 2011[6] privind dobânda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligatii banesti, precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede în art. 1 ca: „(1) Partile sunt libere sa stabileasca, în conventii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât si pentru întârzierea la plata unei obligatii banesti.
(2) Dobânda datorata de debitorul obligatiei de a da o suma de bani la un anumit termen, calculata pentru perioada anterioara împlinirii termenului scadentei obligatiei, este denumita dobânda remuneratorie.
(3) Dobânda datorata de debitorul obligatiei banesti pentru neîndeplinirea obligatiei respective la scadenta este denumita dobânda penalizatoare.”
Se face distinctie între „pretul capitalului” sau împrumutul cu dobânda[7] si daunele moratorii sau de întârziere în executarea obligatiei banesti.
Rata dobânzii legale remuneratorii se raporteaza la nivelul ratei dobânzii de referinta a Bancii Nationale a României. Aceasta este rata dobânzii de politica monetara stabilita prin hotarâre a Consiliului de administratie al Bancii Nationale a României. Cea penalizatoare se stabileste la nivelul ratei dobânzii de referinta plus 4 puncte procentuale.
Conform aliniatului nou introdus la art. 3 prin Legea nr. 72/2013 „(2^1) În raporturile dintre profesionisti si între acestia si autoritatile contractante, dobânda legala penalizatoare se stabileste la nivelul ratei dobânzii de referinta plus 8 puncte procentuale.” Fata de specificul activitatii, cei care încheie tranzactii comerciale îsi asuma inclusiv obligatia de a asigura repararea prejudiciului în caz de întârziere la plata. Legea prezuma ca lipsa de folosinta a banilor produce unui profesionist daune mai mari decât unei persoane care nu „exploateaza o întreprindere în scop lucrativ.”
Aceste dispozitii nu se coreleaza din punctul meu de vedere cu cele din alin. 3. Prevederile mentionate stabileau distinctia dintre cuantumul dobânzii legale pentru comerciant si necomerciant.
Astfel, prin alin. (3) al art. 3 din OG nr. 13/2011 se specifica faptul ca „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicata, rata dobânzii legale se stabileste potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.”
În concluzie, un profesionist datoreaza dobânda legala penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referinta plus 8 puncte procentuale în caz de întârziere la plata în timp ce o alta persoana care nu este operator economic este obligata la dobânda penalizatoare ce se stabileste la nivelul ratei dobânzii de referinta plus 4 puncte procentuale diminuata cu 20%.
Art. 4 din OG nr. 13/2011 prevede ca „în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea româna este aplicabila si când s-a stipulat plata în moneda straina, dobânda legala este de 6% pe an.”. Nu se face distinctie daca elementul de extraneitate este situat într-un stat membru al Uniunii Europene sau într-un stat tert. În aceste conditii atunci când plata este stabilita în Euro va prevala aceasta dispozitie, iar scopul legii de transpunere a actului UE nu va fi atins.
Legea nr. 72/2013 stabileste domeniul sau de aplicare, conditiile cerute pentru curgerea dobânzii penalizatoare, pentru determinarea acesteia raportat la termenul de scadenta. Aceste aspecte necesita un studiu distinct amplu ce excede obiectivul urmarit de prezentul articol.[8]
Legislatia româna în materia daunelor moratorii în cazul obligatiilor banesti era la standardele Uniunii Europene. S-a aratat însa ca, în privinta obligatiilor autoritatilor/institutiilor publice aceste norme nu erau eficiente, deoarece acestea nu-si executa la scadenta platile sau insereaza în dosarele de achizitii clauze de exonerare de raspundere pentru întârziere.
Potrivit art. 8 se precizeaza în mod expres ca „în raporturile dintre autoritatile contractante si profesionisti, creanta de plata constând în pretul bunurilor livrate sau tariful serviciior prestate produce dobânzi penalizatoare daca sunt îndeplinite conditiile prevazute la art. 3 alin. (1).” Nu mai exista nici o îndoiala cu privire la aceste conventii.
De asemenea, atunci când dobânda pentru efectuarea cu întârziere a platilor în tranzactiile comerciale devine exigibila (fara a fi necesara o notificare – punere în întârziere), creditorul are dreptul de a obtine de la debitor o suma fixa de 40 EUR, în calitate de despagubire minima. Aceasta compensatie acordata independent de dobânda este o noutate pentru legislatia româna.
Tot în vederea combaterii întârzierii în efectuarea platilor în tranzactiile comerciale de catre autoritatile publice s-au reglementat „clauzele si practicile abuzive.” Conform art. 12 „practica sau clauza contractuala prin care se stabileste în mod vadit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plata, nivelul dobânzii pentru plata întârziata sau al daunelor-interese suplimentare este considerata abuziva.” Pentru a se determina daca o clauza contractuala este abuziva se apreciaza în concret în functie de „circumstantele cazului.” Acestea sunt enumerare exemplificativ în art. 13:
a) abaterile grave de la practicile statornicite între parti sau de la uzantele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri;
b) nerespectarea principiului bunei-credinte si a principiilor de diligenta în executarea obligatiilor;
c) natura bunurilor sau serviciilor;
d) neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plata sau de la rata dobânzii, potrivit prezentei legi;
e) pozitia dominanta a cocontractantului în raport cu o întreprindere mica sau mijlocie.
Urmatorul articol din Legea nr. 72/2013 stabileste care sunt clauzele calificate de lege ca fiind abuzive:
a) exclud posibilitatea aplicarii de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobânzi penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare;
b) fixeaza o obligatie de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor;
c) prevad un termen mai mare de la care creanta produce dobânzi decât cel prevazut la art. 3 alin. (3) sau, dupa caz, la art. 6 si art. 7 alin. (1);
d) fixeaza, în contractele dintre profesionisti si autoritati contractante, un termen de plata mai mare decât cel prevazut la art. 7 alin. (1);
e) elimina posibilitatea platii de daune-interese suplimentare;
f) stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii.
Sanctiunea introducerii acestor clauze în contract este nulitatea absoluta.
Daca în raporturile dintre profesionisti si autoritatile contractante aceste dispozitii sunt benefice, strict în relatiile dintre profesionisti s-ar putea sa fie o frâna în dezvoltarea relatiilor de afaceri, iar principiul libertatii contractuale sa fie îngradit semnificativ. Marcela Comsa, juridice.ro.
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!