Obligatia de intretinere – executare in natura

1. Preambul

Intrarea în vigoare a noului Cod Civil[1] a adus o serie de elemente de noutate si în privinta a ceea ce în mod traditional este cunoscut sub sintagma de “Dreptul familiei”. Fara îndoiala, cea mai mediatizata schimbare a fost cea din materia regimurilor matrimoniale: contractele “pre-nuptiale” pe care le vedeam în filme sau despre care auzeam sau citeam în mass-media, par sa fi devenit si o realitate româneasca (cel putin normativa, la acest moment, întrucât din practica nu au transparut informatii despre încheierea unor asemenea contracte).

Mai putin observate au trecut alte elemente de noutate în materia relatiilor de familie, decurgând, poate într-o masura mai mare, din aceeasi premisa de la care pornesc si contractele “pre-nuptiale”, si anume deteriorarea relatiilor dintre soti, soldata cu divort (sau, mai larg, deteriorarea relatiilor dintre parinti, soldata cu despartirea acestora). Este vorba de doua aspecte, aflate în conexiune, si anume exercitarea în comun a autoritatii parintesti si, respectiv, regula executarii în natura a obligatiei de întretinere.

Exercitarea în comun a autoritatii parintesti (sau, într-un limbaj mai putin juridic, “custodia comuna”) este, totusi, o problema care pare sa nu ridice probleme deosebite în practica judiciara (instantele însusindu-si regula stabilita de NCC si acordând autoritatea parinteasca ambilor parinti, în comun), eventualele probleme urmând a fi examinate dupa “rodajul” acestei institutii, mai precis dupa aplicarea ei practica de catre parinti, pe parcursul mai multor ani. Este, de altfel, si motivul pentru care, din punct de vedere juridic, institutia respectiva nu necesita o explicare suplimentara, ceea ce este important aici fiind ca regula NCC sa fie urmata în continuare, iar exercitarea practica a autoritatii parintesti comune sa se realizeze într-o maniera corespunzatoare intereselor copilului.

Regula executarii în natura a obligatiei de întretinere este cea de-a doua noutate adusa de NCC în materia raporturilor dintre parinti dupa despartirea acestora. Aflata, dintr-o anumita perspectiva, în legatura cu reglementarea exercitarii în comun a autoritatii parintesti, aceasta posibilitate, desi reglementata la nivel de regula, nu pare sa-si gaseasca acelasi ecou, nici în privinta instantelor, nici în cea a parintilor, preferinta continuând sa fie pentru executarea obligatiei de întretinere prin plata unei sume de bani (pensie de întretinere).

În cele ce urmeaza, ne propunem sa examinam mai în detaliu problematica executarii obligatiei de întretinere în natura, ca un prim pas spre o mai larga acceptare a acesteia în litigiile privind obligatia de întretinere.

2. Reglementare legala si terminologie

Executarea în natura a obligatiei de întretinere este reglementata de art. 530 NCC, pe care consideram util sa-l prezentam mai jos:

“Art. 530. – (1) Obligatia de întretinere se executa în natura, prin asigurarea celor necesare traiului si, dupa caz, a cheltuielilor pentru educare, învatatura si pregatire profesionala.
(2) Daca obligatia de întretinere nu se executa de bunavoie, în natura, instanta de tutela dispune executarea ei prin plata unei pensii de întretinere, stabilita în bani.
(3) Pensia de întretinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cota procentuala din venitul net lunar al celui care datoreaza întretinere. Dispozitiile art. 529 alin. (2) si (3) ramân aplicabile.”

Doua idei transpar din acest text de lege.

În primul rând, executarea în natura a obligatiei de întretinere reprezinta regula, si nu exceptia[2]. Aceasta concluzie este sprijinita de modul de redactare a art. 530 NCC, care, în primul alineat arata cum se executa obligatia de întretinere (în natura), iar, în alineatul al doilea, arata ca numai daca nu se realizeaza de bunavoie executarea acestei obligatii în natura, se va dispune executarea prin plata unei pensii de întretinere, stabilita în bani. Prin urmare, stabilirea unei pensii de întretinere în bani reprezinta o situatie de exceptie, care intervine numai atunci când nu se executa în natura, de bunavoie, obligatia de întretinere.

Aceasta situatie este fundamental diferita fata de cea existenta sub imperiul fostului Cod al familiei, unde executarea în natura se situa pe aceeasi treapta cu plata unei pensii în bani, dând posibilitatea instantei sa aleaga oricare dintre aceste variante[3].

În al doilea rând, se impune si o precizare de ordin terminologic. Astfel, anterior NCC, terminologia folosita s-a subsumat exclusiv notiunii de “pensie de întretinere”, dat fiind faptul ca regula stabilita în mod practic de catre instante a fost executarea obligatiei de întretinere prin plata unei pensii în bani. Sub imperiul NCC, o asemenea terminologie nu mai poate fi folosita exclusiv, impunându-se o anumita distinctie, pornind de la modalitatile de executare a obligatie de întretinere. Astfel, pe de o parte, notiunea de “pensie de întretinere” va trebui folosita numai atunci când obligatia de întretinere se executa prin plata unei pensii stabilite în bani, asa cum, de altfel, este preconizat si de alineatul 2 al articolului 530 NCC. Pe de alta parte, atunci când obligatia de întretinere se executa în natura, terminologia folosita va trebui sa exprime exact aceasta idee, chiar daca sintagma ce ar rezulta astfel (“executarea în natura a obligatiei de întretinere”) nu ar fi cea mai scurta. Din aceasta perspectiva, ar fi gresit, credem noi, din punct de vedere terminologic, sa se foloseasca notiuni de genul “pensie (de întretinere) în natura”, întrucât executarea în natura nu presupune plata unei pensii în bani periodice ci, dimpotriva, asigurarea efectiva a celor necesare traiului si suportarea cheltuielilor de scolarizare. Nu excludem însa ca, în practica, sa îsi gaseasca în continuare întrebuintare notiunea de “pensie (de întretinere) în natura”, datorita facilitatii exprimarii.

3. Aplicare practica

Executarea în natura a obligatiei de întretinere ar trebui sa fie relativ simpla, în sensul ca parintii obligati la întretinere ar trebui (i) sa puna la dispozitia copilului minor cele necesare traiului si (ii) sa suporte cheltuielile de educatie, învatatura si pregatire profesionala. Câteva probleme se ridica totusi. Sa le examinam pe rând.

3.1. Cine poate executa obligatia de întretinere în natura

Pentru a raspunde la aceasta întrebare, alaturi de art. 530 NCC (deja citat) este relevant si art. 499 alin. (1) NCC, potrivit caruia atât tatal cât si mama sunt obligati, solidar, sa dea întretinere copilului lor. Prin urmare, ambii parinti vor trebui sa-si execute obligatia de întretinere fata de copilul lor[4].

3.1.1. Parintele “rezident”

În cazul parintelui “rezident” (parintele la care copilul va avea locuinta, conform art. 496 NCC), este dincolo de orice dubiu ca executarea obligatiei de întretinere se va realiza numai în natura. Concluzia decurge nu atât din faptul ca executarea în natura este regula, cât dintr-o situatie logica, ce exclude plata unei pensii de întretinere de catre parintele “rezident”: cui ar trebui sa plateasca parintele “rezident” o pensie de întretinere, în bani? Celuilalt parinte? Copilului? Este clar ca o executare a obligatie de întretinere prin plata unei pensii în bani, este incompatibila cu situatia parintelui “rezident”, acesta neavând cui plati pensia de întretinere. Prin urmare, singura solutie care se impune este cea ca parintele “rezident” îsi va executa obligatia de întretinere doar în natura[5].

Desi normala si logica, o asemenea situatie nu este lipsita de neajunsuri. Neajunsul principal decurge din lipsa unor modalitati legislative si practice de control al modului în care parintele “rezident” îsi îndeplineste aceasta obligatie. Astfel, legea nu confera parintelui “nerezident” (parintele la care copilul nu îsi are stabilita locuinta) un drept de control sau alte mijloace corespunzatoare pentru a putea verifica masura în care parintele “rezident” îsi executa obligatia de întretinere. Aceasta afirmatie este valabila si în general (cu privire la posibilitatea parintelui “nerezident” de a efectua asemenea verificari), cât si în special (respectiv cu privire la posibilitatea de a verifica daca obligatia este executata în eventualul cuantum stabilit de instanta de tutela).

Lipsa unor modalitati eficiente de cuantificare si control a modului în care parintele “rezident” îsi executa în natura obligatia de întretinere conduce, în mod logic, si la lipsa unei sanctiuni pentru acest parinte, în masura în care nu-si executa corespunzator aceasta obligatie. Bineînteles, o neexecutare totala a acestei obligatii deschide calea catre decaderea din drepturile parintesti, ceea ce, desi într-o maniera drastica si neplacuta, ar rezolva totusi problema sanctionarii parintelui “rezident”. Situatia nu este însa aceeasi atunci când parintele “rezident” îsi executa deficitar obligatia de întretinere în natura, fara însa ca un asemenea caracter deficitar sa fie atât de semnificativ încât sa poata determina o decadere din drepturile parintesti. Un asemenea caracter deficitar nu va putea fi nici constatat nici evaluat de catre parintele “nerezident”, datorita lipsei mijloacelor legale care sa-i permita o asemenea conduita, ceea ce, în cele din urma, înseamna ca parintele “rezident” va ramâne nesanctionat. Remarcam aici ca, în situatia imaginara în care totusi s-ar putea demonstra ca parintele “rezident” îsi executa în mod deficitar obligatia de întretinere în natura, sanctiunea nu ar putea fi decât obligarea lui la plata unei pensii de întretinere (asemanator parintelui “nerezident”), ceea ce, asa cum am vazut mai sus, este imposibil[6].

3.1.2. Parintele “nerezident”

În cazul parintelui “nerezident”, este deschisa, fara îndoiala, posibilitatea ca acesta sa-si execute obligatia de întretinere în natura. Mai mult, având în vedere ca aceasta este regula (asa cum am aratat la punctul 2 de mai sus), posibilitatea executarii în natura va fi prima care va trebui luata în considerare în cazul unui eventual litigiu[7].

Spre deosebire de situatia parintelui “rezident”, în cazul parintelui “nerezident” sunt prezente atât posibilitatea de a evalua modul în care acesta îsi îndeplineste obligatia de întretinere, cât si posibilitatea de sanctionare în cazul neîndeplinirii corespunzatoare. Este concluzia care se desprinde din alineatul 2 al art. 530 NCC: daca obligatia de întretinere nu se executa de bunavoie, în natura, instanta de tutela dispune executarea ei prin plata unei pensii de întretinere, stabilita în bani.

Astfel, fiind în discutie ideea de neexecutare a obligatiei de întretinere în natura, este clar ca va avea loc o evaluare a modului în care aceasta este executata. Observam însa ca textul mai sus citat nu face distinctii dupa cum neexecutarea este totala sau partiala, astfel încât si o neexecutare partiala, în masura în care instanta de tutela o considera suficient de importanta, poate conduce la sanctionarea cu plata unei pensii de întretinere stabilita în bani.

Din aceasta perspectiva, se cuvine sa observam un oarecare dezechilibru între pozitia parintelui “nerezident” si cea a parintelui “rezident”, în sensul ca parintele “nerezident” este supus unei sanctiuni (plata unei pensii în bani), în masura în care nu îsi executa, chiar si numai partial, obligatia de întretinere în natura.

3.2. Aspecte procedurale

Din perspectiva aspectelor procedurale, trebuie abordate doua probleme, respectiv modalitatea de a face aplicabila obligarea la executare în natura si obligarea ambilor parinti la executarea obligatiei. Nu în cele din urma, se ridica si întrebarea daca se pot schimba modalitatile de executare a obligatiei în natura.

3.2.1. Obtinerea de catre parintele “nerezident” a dreptului de a-si executa obligatia de întretinere în natura

Sub imperiul interesului, parintii ce se doresc “rezidenti” formuleaza cereri de obligare a parintelui “nerezident” la plata unei pensii de întretinere în bani, neluând în seama posibilitatea executarii obligatiei de întretinere în natura. Din diverse motive, dupa cunostinta noastra, parintii “nerezidenti” nu reactioneaza la o asemenea cerere prin încercarea de a o paraliza, invocând regula executarii în natura, ci îsi concentreaza eforturile pe a diminua cuantumul pensiei de întretinere în bani.

Trebuie aratat ca, atâta timp cât parintele “nerezident” nu va invoca regula executarii în natura, instanta nu va putea sa o invoce din oficiu. Instanta este sesizata numai cu o cerere de stabilire a pensie de întretinere în bani (din partea parintelui “rezident”) si numai pe aceasta o va solutiona, ca un reflex normal bazat pe principiul disponibilitatii, în baza caruia instanta se poate pronunta doar asupra aspectelor ridicate în atentia sa de catre parti.

Prin urmare, daca parintele “nerezident” nu solicita instantei sa respinga cererea de stabilire a unei pensii de întretinere în bani (datorita existentei regulii executarii în natura) si nu solicita, în acelasi timp, ca instanta sa dispuna obligarea la executarea în natura, instanta nu va putea proceda din proprie initiativa în acest sens. Rezultatul va fi ca instanta va stabili o pensie de întretinere în bani (asa cum i-a fost solicitat de parintele “rezident”), eventual într-un cuantum mai mic decât cel solicitat de parintele “rezident”, în masura în care parintele “nerezident” a putut oferi argumente pentru reducerea acestui cuantum.

De aceea, ideea care trebuie retinuta de parintii “nerezidenti” este ca, în masura în care doresc sa “paralizeze” obligarea lor la plata unei pensii de întretinere în bani, sa solicite instantei, în primul rând, prin întâmpinare, respingerea cererii parintelui “rezident” în acest sens (pe motivul ca regula o reprezinta executarea obligatiei de întretinere în natura). Dincolo de aceasta aparare, parintele “nerezident” trebuie, în acelasi timp, sa solicite, prin cerere reconventionala, obligarea ambilor parinti la executarea obligatiei de întretinere în natura (aspect pe care îl vom aborda pe larg mai jos).

3.2.2. Obligarea ambilor parinti la executarea obligatiei de întretinere

Date fiind dispozitiile art. 499 alin. (1) NCC, potrivit caruia atât tatal cât si mama sunt obligati, solidar, sa dea întretinere copilului lor, în mod normal, în cadrul unui proces privind obligatia de întretinere, instanta ar trebui sa stabileasca, pentru fiecare dintre parinti si nu numai pentru parintele “nerezident”, modul de executare a obligatiei de întretinere[8]. Practic însa, pentru a se realiza acest deziderat, trebuie observate doua probleme.

În primul rând, din punct de vedere procedural, pentru a se ajunge la o asemenea decizie, trebuie, asa cum aratam si mai sus, ca parintele “nerezident” sa solicite acest lucru instantei de judecata, pe calea unei cereri reconventionale. În lipsa unei asemenea cereri, instanta va ramâne în continuare sesizata numai cu privire la cererea initiala a parintelui “rezident”, de stabilire a unei pensii de întretinere în bani pe care, dupa caz, o va putea respinge (în masura în care parintele “nerezident” a invocat regula executarii în natura) sau o va putea admite (în masura în care parintele “nerezident” a contestat doar cuantumul pensiei de întretinere în bani).

În al doilea rând, asa cum am aratat, parintele “rezident” poate fi obligat doar la executarea obligatiei de întretinere în natura. Însa, oricum, obligatia de întretinere rezulta oricum din lege si, teoretic, executarea în natura este regula. Din aceasta perspectiva, nu ar fi exclus ca instantele sa nu mai considere necesar sa oblige în mod expres, prin hotarârea pronuntata, parintele “rezident” la executarea în natura a obligatiei, chiar daca o asemenea abordare nu s-ar justifica si nu ar avea nici un temei legal[9].

În masura în care parintele “nerezident” solicita aplicarea regulii executarii în natura, instanta trebuie sa dea preferinta acestei modalitati de executare, fiind eronata respingerea solicitarii parintelui respectiv pe motive ce tin, spre exemplu, de neîntelegeri între parinti. Nu trebuie uitat ca parintii sunt “legati” de autoritatea parinteasca în comun si, prin urmare, sunt oricum fortati (folosind un termen la moda) “sa coabiteze” din perspectiva exercitarii acestei autoritati. Din aceasta perspectiva, solutia naturala este ca si în materia executarii obligatiei în natura trebuie sa se manifeste aceeasi “coabitare”, nefiind admisibile solutii diferite pe acelasi considerente[10].

3.2.3. Schimbarea modalitatii de executare a obligatiei de întretinere

Este posibil ca, pe parcursul prestarii întretinerii, unul dintre parinti sa ajunga la concluzia ca i-ar fi mai convenabila o alta modalitate de executare a obligatiei decât cea stabilita initial. Spre exemplu, un parinte “nerezident” care îsi executa obligatia în natura va putea sa considere ca este mai bine atât pentru el cât si pentru copil sa îsi execute obligatia prin plata unei pensii de întretinere în bani. La fel, un parinte “nerezident”, care initial a convenit sa plateasca o pensie de întretinere în bani, poate ajunge la concluzia ca este mai bine atât pentru el cât si pentru copil sa îsi execute obligatia de întretinere în natura.

Este posibila legal o asemenea schimbare? În ce ne priveste, credem ca da: atâta timp cât un parinte si-a executat obligatia de întretinere cu buna-credinta, el ar trebui sa fie îndreptatit sa obtina schimbarea modalitatii de exercitare a acesteia, daca prin aceasta nu se afecteaza sub nici o forma interesul copilului. Prin urmare, inclusiv un parinte care a fost initial obligat la plata unei pensii de întretinere în bani ar trebui sa poata obtine schimbarea modalitatii de executare, prin executarea în natura a obligatiei de întretinere[11]. O asemenea solutie este valabila, credem noi, atât atunci când obligarea la plata unei pensii de întretinere în bani a fost pronuntata în temeiul art. 93 din fostul Cod al familiei (art. 403 NCC permitând, în opinia noastra, un asemenea demers, pe motivul ca intrarea în vigoare a NCC, care prevede regula executarii în natura, reprezinta o schimbare a împrejurarilor avuta în vedere de art. 403 NCC[12]), cât si atunci când, dupa aparitia NCC, instantele au obligat parintele “nerezident” la plata unei pensii de întretinere în bani fara a fi luata în discutie regula executarii obligatiei de întretinere în natura.

Probabil, singura situatie în care s-ar putea refuza o asemenea schimbare a modalitatii de executare ar interveni atunci când pensia de întretinere platibila în bani a fost stabilita ca sanctiune pentru neexecutarea obligatiei în natura. Într-o asemenea situatie, parintele în cauza este afectat de o prezumtie ca nu îsi executa obligatia în natura si, de aceea, este în interesul copilului sa se mentina plata pensiei de întretinere. Probabil, însa, de la caz la caz, chiar si în asemenea situatii s-ar putea schimba modalitatea de executare, în masura în care parintele în cauza ofera suficiente motive pentru a convinge ca îsi va executa obligatia în natura.

3.3. Cum se executa obligatia de întretinere în natura?

3.3.1. Cuantum

Probabil, problema cea mai spinoasa în cadrul executarii în natura a obligatiei de întretinere ar fi valoarea cantitativa (cuantumul) acesteia. Daca în cazul pensiei de întretinere este dincolo de orice dubiu ca instanta va trebui sa stabileasca un cuantum fie fix (o suma de bani determinata), fie variabil (un procent din venitul net al parintelui “nerezident”), în cazul executarii în natura a obligatiei de întretinere problematica stabilirii unui cuantum al acesteia este mai dificil de rezolvat.

La prima vedere, stabilirea unui cuantum cu privire la executarea obligatiei în natura pare a nu fi compatibila cu ideea de executare în natura a obligatiei de întretinere. Astfel, reglementarea prin NCC a executarii obligatiei de întretinere în natura este menita sa asigure un grad ridicat de implicare a fiecarui parinte în viata copilului sau, prin cunoasterea si aprecierea nevoilor acestuia si prin contributia corespunzatoare la acoperirea acestor nevoi. Din aceasta perspectiva, s-ar putea afirma ca stabilirea unui cuantum ar fi de natura sa induca un anumit “automatism” în privinta comportamentului parintilor, în sensul ca acestia vor asigura cele necesare traiului în cuantumul respectiv, fara a mai avea într-adevar stimulentul pentru a se implica mai adânc în viata copilului.

Totusi, stabilirea unui cuantum pentru executarea în natura a obligatiei de întretinere ar fi de un real folos practic, pentru a evita viziunile diferite ale parintilor cu privire la nevoile efective ale copilului si neîntelegerile ce ar putea decurge din asemenea diferente de opinii.

Cum s-ar putea stabili un asemenea cuantum? Cu siguranta, primul pas ar trebui sa îl reprezinte o evaluare de catre instanta a nevoilor efective ale copilului, pe baza unei anchete sociale corespunzatoare (nu asa cum se întâmpla în prezent, când ancheta sociala nu are în vedere acest obiectiv)[13], asa cum, de altfel, impune si art. 529 alin. (1) NCC atunci când se refera la “nevoia celui care o cere”. Apoi, (i) în baza principiului proportionalitatii avut în vedere de art. 521 NCC, (ii) în functie de posibilitatile efective ale debitorului întretinerii[14] (conform art. 527 NCC coroborat cu art. 529 alin.  (1) NCC) si (iii) cu luarea în considerare – în sensul nedepasirii – a limitelor din art. 529 alin.  (2)-(3) NCC, instanta ar trebui sa stabileasca cuantumul în care fiecare dintre parinti trebuie sa acopere nevoile copilului, prin executarea obligatiei de întretinere în natura[15].

Cu siguranta, aceasta solutie implica mai mult efort din partea instantelor, în primul rând atunci când se stabileste cuantumul initial. Efortul poate aparea si ulterior, în masura în care cuantumul initial nu se mai dovedeste corespunzator. Totusi, asemenea impedimente nu trebuie sa schimbe optica asupra executarii în natura a obligatiei de întretinere.

Din aceasta perspectiva, merita laudat curajul instantei de fond care (dupa cunostinta noastra, pentru prima data în jurisprudenta de dupa aparitia NCC) a stabilit atât executarea în natura a obligatiei de întretinere din partea fiecarui parinte cât si un cuantum pentru aceasta obligatie cu privire la fiecare parinte, la fel cum merita laudata si deschiderea instantelor de apel si recurs care nu au modificat sentinta initiala din aceasta perspectiva[16]. Chiar daca instantele implicate în speta respectiva par a fi ramas, dintr-o anumita perspectiva, tributare vechii practici, în sensul de stabili cuantumul obligatiei în mod direct ca fiind procentul de 25% din veniturile parintelui, fara a se apleca asupra nevoilor exacte ale copilului[17], meritul în obligarea la executarea în natura si în stabilirea unui cuantum este semnificativ si, speram noi, se poate constitui într-un îndemn pentru alte instante de a proceda în aceeasi maniera.

3.3.2. Executare practica

Obligarea parintilor de catre instanta sa îsi execute obligatia de întretinere în natura rezolva doar aspectul formal al problemei. Ce se întâmpla însa dupa ce instanta impune o asemenea obligatie? Practic, problema trebuie privita din doua perspective.

Pe de o parte, va fi aspectul asigurarii celor necesare traiului. Din aceasta perspectiva, fiecare dintre cei doi parinti va trebui sa puna la dispozitia copilului alimente si îmbracaminte, conform nevoilor rezonabile ale copilului si, eventual, în cuantumul impus de instanta. Cu siguranta, acest aspect va necesita o buna cooperare între parinti, în sensul de a conveni asupra celor necesare si a modului în care fiecare dintre ei urmeaza sa le furnizeze. Din aceasta perspectiva, se poate afirma ca aceasta modalitate de executare a obligatiei de întretinere “forteaza” parintii sa devina rezonabili si sa coopereze. Astfel, manifestari extreme din partea unuia dintre parinti, precum solicitarea unor produse alimentare “exotice” sau a unor produse de îmbracaminte “scumpe” vor putea fi blocate de opozitia celuilalt parinte, însotita de oferirea de catre acesta a unor produse normale, fara ca prin acest mod de a proceda acest din urma parinte sa fie considerat a nu-si îndeplini, cu rea-credinta, obligatia de întretinere.

Pe de alta parte, va fi aspectul cheltuielilor de educare, învatatura si pregatire profesionala (sa le numim “de scolarizare”). Aici executarea în natura pare a implica un element banesc. Astfel, formularea legala este “asigurarea…cheltuielilor”, ceea ce conduce mai degraba spre acoperirea cheltuielilor de scolarizare. Problema devine importanta, credem noi, atunci când pentru scolarizare este necesara plata unor taxe sau contributii sau este necesara achizitionarea unor obiecte cu un pret ridicat. În rest, micile produse necesare în cadrul procesului de scolarizare (rechizite, uniforma) pot, la fel de bine, sa se încadreze în sintagma de “asigurare a celor necesare traiului”.

Atunci însa când pentru scolarizare este necesara plata unor taxe sau contributii sau este necesara achizitionarea unor obiecte cu un pret ridicat (de exemplu, un pian), se pune credem noi problema platii unor sume de bani, de catre fiecare dintre parintii respectivi, fara ca prin aceasta sa ne aflam în prezenta unei situatii incompatibile cu executarea în natura sau de transformare implicita a executarii în natura în pensie de întretinere în bani. Dimpotriva, dincolo de acoperirea acestor cheltuieli, fiecare dintre parinti va continua sa asigure cele necesare traiului în mod normal, în natura, ca si anterior respectivelor cheltuieli. Credem ca, de principiu si în masura în care parintii nu decid altfel, cheltuielile respective trebuie acoperite cu luarea în considerare în continuare a (i) principiului proportionalitatii avut în vedere de art. 521 NCC, (ii) posibilitatilor efective ale debitorului întretinerii (conform art. 527 NCC coroborat cu art. 529 alin. (1) NCC).

Bineînteles, atât asigurarea celor necesare traiului cât si acoperirea cheltuielilor de scolarizare vor fi de natura sa nasca si neîntelegeri între parinti. Probabil, unele dintre ele vor putea fi considerate ca fiind rezolvabile în cadrul mecanismului mai larg al autoritatii parintesti: spre exemplu, atunci când parintii decid de comun acord ca fiul/fiica sa urmeze o anumita institutie de învatamânt, care prevede plata unei taxe, atunci ar trebui considerat ca, în mod implicit, si-au asumat si plata respectivei taxe[18]. Altele vor implica neconcordante de opinii în privinta celor necesare traiului: spre exemplu, un parinte ar putea avea o preferinta pentru anumite alimente si haine, iar celalalt parinte fie nu va fi de acord, fie nu îsi va putea permite sa le furnizeze. În asemenea situatii, credem ca buna credinta din partea celuilalt parinte în executarea obligatiei se va mentine, în masura în care poate demonstra ca a pus la dispozitia copilului alimente si îmbracaminte în masura posibilitatilor sale sau, dupa caz, de o valoare si calitate rezonabile[19]. Totusi, în situatia unor asemenea divergente de opinii, este recomandabil ca fiecare parinte sa-si asigure suficiente mijloace de proba, pentru a îsi demonstra buna-credinta, chiar daca asemenea mijloace de proba ar friza uneori ridicolul si nu ar fi compatibile cu o buna cooperare între parinti[20].

4. Argumente pro si contra executarii în natura a obligatiei de întretinere

Cu siguranta, executarea în natura a obligatie de întretinere este de natura, la prima vedere, a speria parintii: certitudinea primirii de catre parintele “rezident” a unei sume lunare de bani este înlocuita cu aparenta incertitudine a primirii celor necesare traiului. Problema este, credem noi, una falsa. Dimpotriva, executarea în natura a obligatiei de întretinere pare a conferi o serie de avantaje.

În primul rând, aceasta modalitate de executare este în directa legatura cu autoritatea parinteasca în comun. Aceasta noua institutie, benefica fara îndoiala copilului, presupune o mai strânsa cooperare între parinti, o echilibrare a rolului acestora în viata, cresterea si educarea copilului. Din aceasta perspectiva, executarea în natura a obligatiei de întretinere nu face altceva decât sa completeze în mod fericit aceasta cooperare dintre parinti, determinând constientizarea de catre fiecare dintre ei a nevoilor reale ale copilului, cu efecte benefice asupra implicarii si prezentei efective a parintelui în viata copilului.

În al doilea rând, executarea în natura a obligatiei de întretinere rezolva si o serie de probleme practice ce apar atunci când se stabileste o pensie de întretinere în bani. Cel mai vizibil exemplu este cel al vacantei copilului sau al perioadelor în care copilul locuieste cu parintele “nerezident”: executarea în natura a obligatiei de întretinere nu va determina schimbarea comportamentului celor doi parinti, acestia continuând ca si înainte sa ofere copilului cele necesare traiului. Singura diferenta, minora, va fi o inversare a transportului, parintele “rezident” trebuind sa aduca parintelui “nerezident” eventualele alimente si haine. Prin comparatie, în cazul unei pensii de întretinere stabilita în bani, va exista întotdeauna o întrebare daca parintele “nerezident” mai datoreaza pensia de întretinere pe perioada cât copilul locuieste cu el (mai ales daca aceasta perioada este una mai lunga) sau daca nu cumva parintele “rezident” ar trebui sa plateasca pensie parintelui “nerezident” în respectiva perioada.

Un alt exemplu al beneficiilor este o echilibrare a pozitiei parintilor si o eliminare a diverselor frustrari: este îndeobste cunoscut ca, desi legea foloseste sintagma “pâna la 25%/o treime/o jumatate din venitul net”, permitând si coborârea sub aceste limite, instantele stabilesc întotdeauna pensia de întretinere în bani la maximul prevazut de lege. În multe cazuri, acest maxim este extrem de generos, astfel încât pensia de întretinere nu este atât în beneficiul copilului, cât al parintelui “rezident”[21]. Adaugând la aceasta imposibilitatea parintelui platitor al pensiei de a controla daca suma pe care o plateste beneficiaza exclusiv copilului, ne vom afla în prezenta unei frustrari a parintelui platitor, marcata uneori de dorinta de a nu plati o asemenea pensie. Din aceasta perspectiva, executarea obligatiei de întretinere în natura ar elimina aceste dezechilibre iar, în acelasi timp, prin sanctiunea pensiei în bani în caz de neexecutare, se va bucura si de o constrângere suficienta pentru parintele în cauza.

Prin urmare, executarea în natura a obligatiei de întretinere, dincolo de aparentele dezavantaje, este, în realitate, mult mai benefica atât în ce priveste implicarea efectiva a fiecarui parinte în viata copilului, cât si din perspectiva relatiilor de cooperare dintre parinti, inclusiv în cadrul mai larg al autoritati parintesti în comun.

[1] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicata în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011 (denumita în continuare “NCC“), modificat prin Legea nr. 60/2012 (publicata în Monitorul Oficial nr. 255 din 17 aprilie 2012).
[2] În acelasi sens a se vedea si Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Bucuresti, Ed. C.H. Beck, 2012, p. 573.
[3] A se vedea art. 93 din fostul Cod al familiei, conform caruia “(1) Obligatia de întretinere se executa în natura sau prin plata unei pensii în bani. (2) Instanta judecatoreasca va stabili felul si modalitatile executarii, tinând seama de împrejurari.”
[4] A se vedea si F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 545.
[5] A se vedea, în acelasi sens, ibidem, p. 440.
[6] Aceleasi dezavantaje se manifesta si atunci când instanta stabileste ca obligatia de întretinere sa fie executata în bani, nu în natura. Nici în asemenea cazuri parintele “nerezident” nu poate controla daca parintele “rezident” aloca întretinerii copilului suma de bani care a fost (sau ar fi trebui sa fie) stabilita de catre instanta.
[7] A se vedea si F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 573.
[8] În cazul în care procesul privind obligatia de întretinere se suprapune unui proces de divort, devin aplicabile dispozitiile art. 402 NCC, conform carora “instanta de tutela, prin hotarârea de divort, stabileste contributia fiecarui parinte la cheltuielile de crestere, educare, învatatura si pregatire profesionala a copiilor.
[9] A se vedea, pentru o opinie care sustine aceeasi concluzie (ca instanta trebuie sa stabileasca numai obligatia parintelui “nerezident” de a contribui la cheltuielile de crestere, educare, învatatura si pregatire profesionala, deoarece parintele “rezident” îsi va exercita o asemenea obligatie în natura), F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., pag. 440. Din considerentele expuse mai sus si fata de continutul clar atât al art. 499 alin. (1) NCC cât si al art. 402 NCC, consideram ca aceasta opinie nu poate fi sustinuta, iar instanta trebuie sa oblige fiecare parinte la executarea obligatie de întretinere. De altfel, asa cum vom arata mai jos, anumite instante au procedat (în mod corect, credem noi) la stabilirea obligatiei de întretinere în sarcina fiecarui parinte.
[10] Astfel, practica releva suficiente hotarâri când instantele accepta solutia autoritatii parintesti în comun, chiar daca între parinti exista neîntelegeri. Prin urmare, daca se admite aceasta solutie, trebuie admisa si cea a executarii în natura a obligatiei în natura, fiind greu de conceput ca neîntelegerile între parinti nu ar afecta exercitarea în comun a autoritatii parintesti dar ar afecta executarea obligatiei de întretinere.
[11] De altfel, o asemenea schimbare nu ar afecta cu nimic interesul copilului, în caz de neîndeplinire a acestei obligatii putându-se reveni, conform art. 530 (2) NCC, la plata unei pensii de întretinere în bani.
[12] În acest sens este, de altfel, si art. 46 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publicata în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011), potrivit caruia “dispozitiile hotarârilor judecatoresti privitoare la relatiile personale si patrimoniale [sb. ns. – CO] dintre copii si parintii lor divortati înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispozitiilor art. 403 din Codul civil”.
[13] De altfel, un asemenea pas ar fi de dorit si în cazul în care se stabileste pensia de întretinere în bani, pentru a evita situatia din prezent, în care instantele, în mod automat, stabilesc aceasta pensie la 25%/33%/50% din venitul net, fara a lua în calcul nevoile efective ale copilului si posibilitatea ca aceasta suma sa depaseasca cu mult aceste nevoi.
[14] A se vedea si F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., pp. 546, 565 si 569.
[15] Sau, cu alte cuvinte, fiecare parinte va trebui sa ofere copilului bunuri, îmbracaminte, rechizite, etc. în valoare egala cu cuantumul stabilit de instanta.
[16] Avem în vedere solutia pronuntata de instanta de fond în dosarul nr. 17743/303/2011 (nepublicata, dar disponibila pe web site-ul Asociatiei Române pentru Custodia Comuna la adresa http://blog.arpcc.ro/2013/04/prima-sentinta-cunoscuta-din-romania.html), ramasa irevocabila dupa epuizarea cailor de atac.
[17] Trebuie însa sa fim corecti pâna la capat: cuantumul fixat de instanta în acest caz, pentru fiecare dintre parinti, este oricum foarte mic (219 lei), fiind dificil de precizat daca el este oricum suficient pentru toate cheltuielile copilului. Prin urmare, în acest caz instanta nu a mai avut nevoie sa analizeze nevoile copilului, întrucât, cel mai probabil, acestea ar fi depasit oricum posibilitatile legale de stabilire a obligatiei de întretinere aflate la dispozitia instantei.
[18] Bineînteles, în masura în care parintii nu se înteleg asupra institutiei de învatamânt, decizia unui parinte de a înscrie totusi copilul la respectiva institutiei de învatamânt (în masura în care poate fi implementata fara acordul celuilalt parinte) nu va obliga celalalt parinte la suportarea eventualelor taxe de scolarizare.
[19] Asemenea situatii ar putea fi eliminate sau restrânse prin stabilirea unui cuantum cu privire la executarea în natura a obligatie de întretinere.
[20] Sa ne imaginam astfel ca unul dintre parinti ofera copilului, în mod curent, produsul alimentar “X”, cu o valoare de achizitionare semnificativa, fiind însa vizibil ca acest aliment nu este neaparat în beneficiul alimentar al copilului, ci mai degraba corespunde anumitor tendinte sociale. Într-o asemenea situatie, va fi normal ca alimentele oferite de celalalt parinte sa fie respinse de primul parinte ca “necorespunzatoare”, chiar daca, din punct de vedere nutritional, confera aceleasi beneficii. Se va ajunge astfel la necesitatea ca cel de-al doilea parinte sa documenteze faptul ca a oferit produsele în cadrul obligatiei de întretinere (si, eventual, sa forteze si obtinerea unui refuz expres de la primul parinte), pentru a nu fi ulterior acuzat ca nu si-a executat obligatia de întretinere. Acelasi exemplu poate fi tradus si cu privire la îmbracaminte.
[21] Cu siguranta, este cunoscut cazul unui celebru antrenor de fotbal local, care a fost obligat recent la plata unei pensii de întretinere de aproximativ 9.000 Euro lunar, pentru fiul sau din afara casatoriei, în vârsta de 3-4 ani. Se ridica întrebarea legitima daca o asemenea suma nu depaseste nevoile copilului respectiv.Drd. Catalin Oroviceanu, juridice.ro.

Cuvinte cheie: executare in natura, obligatia de intretinere

Stiri juridice & administrative pe 6:56 felicia.taunean