Uniunea Scriitorilor a pierdut in justitie dreptul de utilizare a Casei Monteoru
Mass-media s-a inflamat când Uniunea Scriitorilor a pierdut în justiţie dreptul de folosinţă a Casei Monteoru, unde îşi avea sediul central din 1949.
Cum scriam chiar în această pagină nu demult, interesul presei pentru viaţa scriitorilor ar trebui să ne bucure. N-am susţinut noi înşine ideea necesităţii de a spori vizbilitatea scriitorului şi a literaturii în societate? Din păcate, interesul e atras mai cu seamă în împrejurări precum evacuarea în curs.
Să nu dramatizăm însă! Părăsim o clădire cu valoare simbolică, e adevărat, dar nu rămânem în stradă, ca Uniunea Artiştilor Plastici cu câţiva ani în urmă. Avem unde ne duce.
Şi tristeţea de a ne despărţi de un trecut populat de umbrele unor mari scriitori e compensată de un sentiment de uşurare: procesele la care am fost obligaţi deveniseră un coşmar cotidian. Voi spune mai departe pe scurt povestea lor. O poveste care merită a fi spusă, măcar acum, când justiţia şi-a rostit ultimul cuvânt.
Paharul amărăciunii
Când ni s-a adus la cunoştinţă, cu întârziere, revendicarea în justiţie a Casei Monteoru, am reacţionat cuviincios, în respectul legii. Am scris eu însumi un editorial în „România literară“ în care am declarat că vom respecta hotărîrea justiţiei: Casa Monteoru trebuie să revină proprietarului de drept. Restituirea unui bun confiscat abuziv ni se părea normală. Chiar dacă era vorba de o donaţie şi nu de o naţionalizare. Nu toţi colegii noştri ne-au înţeles. Unii ne-au acuzat că nu apărăm interesele breslei.
Revendicatorii, urmaşii celor care construiseră Casa, ne-au sărit şi ei la gât, sub cuvânt că n-am îngrijit-o cum se cuvenea unei clădiri de patrimoniu, mai mult, că am transformat-o într-un loc de pierzanie, scriitorii fiind, se ştie, nu?, beţivi şi paraziţi social. Am lăsat să treacă de la noi paharul amărăciunii. Dar n-am stat cu mâinile în sân.
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!