Comerţul din România se întoarce în anii ’90, o data cu reapariţia dozatoarelor TEC
Departe de ştirile televizate despre congresul PNL şi scandalul de la Muzeul Ţăranului Român, criza economică îşi continuă aterizarea forţată în România, în locuri mult mai lumeşti, direct printre oamenii simpli. Şi ce exemplu mai bun de teleportare virtuală în sălbaticii ani 1990, decât apariţia, datată recent, a dozatoarelor de suc? Mai întâi, câteva explicaţii pentru tinerii care au văzut lumina zilei după 1995. Dozatorul de suc, întemeietorul unei adevărate mode sociale după Revoluţie era o maşinărie ce producea o licoare colorată. În stadiu răcoros, aceasta era denumită, în general, suc. Asta deşi puţine erau caracteristicile ce puteau integra băutura în specia din care se revendica. În fapt, reţeta sucului de la dozator era extrem de simplă: arome la plic, filtrate prin apă de la chiuvetă şi răcite.
Urmau cozile, oameni înşiraţi cu bidoane de plastic goale în pungi şi satisfacţia finală a degustării unei răcoritoare de calitate. Aşa se face că, la începutul anilor 1990, dozatorul devenise atât de popular încât în jurul său se construiau propoziţii simple, precum: “Hai să bem un TEC!” sau “Ia şi tu sticla asta de doi litri şi cumpără nişte TEC de struguri”.
La aproximativ 20 de ani de la acele momente, un nou moment de „diminuare a lichidităţilor“, cum zic, mai nou, oamenii de afaceri autohtoni, readuce România în lumea aromelor chimice de portocale şi fructe de pădure.
Apariţia unui dozator
Carmen Cojocaru este fericita posesoare a unui astfel de aparat de produs suc, ce şi-a făcut loc, de curând, în piaţa Miniş, din sectorul 3 al Capitalei. Epopeea achiziţionării maşinăriei nu are însă nicio legătură cu modelul clasic capitalist, „te-ai dus cu banii şi ai cumpărat produsul”, ci pare mai degrabă desprinsă dintr-o adevărată aventură omului prin epoca în care i-a fost dat să sălăşuiască. Aşadar, sosirea noului dozator în piaţa Miniş poate fi împărţită într-o serie de trei etape distincte şi parţial palpitante.
1. Identificarea obiectivului. Dozatorul a fost descoperit de către fata doamnei Cojocaru, la finalul unei cercetări de piaţă realizată pe Internet, în decursul câtorva săptămâni. Traseul invers ar suna cam aşa: situri de vânzări a unor produse noi, situri de vânzări a unor produse semi-uzate, situri de ocazii, situri de mică publicitate, depozite din România, depozite din Europa. La final, poza maşinăriei a umplut ecranul calculatorului, deasupra unei adrese din Germania.
2. Achiziţionarea produsului. Drumul spre Germania a fost creaţia şi realizarea soţului doamnei Cojocaru, Dumitru. Alături de un vecin de bloc, Dumitru Cojocaru s-a îmbarcat în călătoria spre Germania, întinsă pe parcursul a trei zile. La final, pe lângă aparatul de produs suc, în portbagajul autoturismului şi-au mai făcut loc haine, articole de încălţăminte şi unelte de grădinărit.
3. Plasarea pe piaţă. Dozatorul de suc a fost instalat în centrul pieţei Miniş, chiar la intrarea micului magazin alimentar pe care soţii Cojocaru îl au aici de patru ani. De instalarea propriu-zisă s-a ocupat soţul, însă după mărturiile doamnei, „n-a fost ceva complicat”. Esenţele din care sunt produse sucurile sunt achiziţionate de la supermarketuri, în regim en-gros. Iar reţetele de preparare se aflau pe instrucţiunile din cutia în care a fost adus aparatul.
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!