Scrisoarea unui Judecător la Curtea de Apel Piteşti- Dumitru-Virgil DIACONU
Sunt la finele unei săptămâni agitate, care se răsfrânge şi asupra mea ca judecător.
Mă frământă mult ce se întâmplă în jurul meu.
Sunt de peste 25 de ani într-un sistem pe care l-am slujit şi-l slujesc cu credinţă şi devotament, aşezat, rezervat, „cuminte”, totul marcat de misia pe care mi-am ales-o, atât de responsabilă şi atât de frumoasă, dar şi plină de renunţări şi sacrificii şi anume aceea de a face dreptate.
Cunosc sistemul şi am percepţia de ansamblu asupra acestuia.
Tocmai de aceea m-am hotărât, cu greu, să spun şi eu câteva cuvinte, nu mari, nu „prinse” în construcţii juridice alambicate, ci mai simplu, la obiect, pe înţelesul tuturor, fie al cetăţeanului pe care noi îl slujim.
De felul meu, sunt sigur că aş fi fost mai convingător, dacă aş vorbi – elocinţa mi-e dată numai de trăirea şi credinţa în ceea ce spun – dar încerc acest lucru şi în scris.
De ce s-a ajuns aici? De ce?
Momentul care a umplut „paharul” la început de an 2013 – după un an de graţie 2012 când au fost puse „etichete politice” asupra membrilor CSM – a fost alegerea unui procuror – mai puţin are importanţă numele acestuia – ca preşedinte al CSM.
Atunci, judecătorii aceia – printre care mă număr şi eu – mulţi, foarte mulţi, tăcuţi, foarte tăcuţi, sufocaţi, mereu sufocaţi de povara atâtor şi atâtor dosare „au răbufnit”.
Cum este posibil ca un procuror să fie preşedinte al unei instituţii cele mai reprezentative pentru puterea judecătorească?
O fi legal, nu pot să contest, dar nu e normal!
Aş vrea să fiu bine înţeles.
Am cele mai bune relaţii cu colegii mei procurori, am fost şi eu procuror, îi respect şi am fost respectat, dar ceva nu e în regulă, nu e normal.
De ce nu e normal ca un organism instituţional cum este CSM să fie condus de un preşedinte CSM procuror?
Argumente: numărul dublu al judecătorilor faţă de procurori în componenţa CSM, numărul dublu de judecători faţă de procurori în sistemul judiciar, proporţia covârşitoare a cauzelor civile faţă de cauzele penale.
Mai mult, oricât de bun profesionist ar fi un procuror, el, în opinia mea, nu poate gestiona la standarde de exigenţă maximă pe care le pretinde funcţia de preşedinte al CSM – având în vedere formaţia sa de „penalist” şi nu de „civilist” – multiple probleme ce apar în materie civilă, mai ales, în acest an al imenselor provocări generate de aplicarea noului Cod civil şi de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.
Colegii mei procurori vor spune totuşi, de ce nu poate fi un procuror în fruntea CSM dacă legea şi Constituţia permite, chiar dacă au fost invocate aspectele arătate?
Nu vreau să intru într-o dezbatere juridică, dar nu pot să nu afirm ceea ce ştim, în primul rând, noi judecătorii, noi procurorii, ceea ce ştie atât de bine şi cetăţeanul obişnuit, că legea nu trebuie aplicată strict în litera acesteia, ci şi în spiritul ei.
Or, din acest punct de vedere, faptul că un preşedinte CSM nu poate fi procuror, nu numai că nu este normal, firesc, aşa cum s-a arătat, dar nici măcar nu este nici în spirit constituţional, întrucât ansamblul prevederilor constituţionale în interpretarea lor mai largă, în spiritul lor, poziţionează pe judecător şi nu pe procuror ca preşedinte al CSM.
Desigur, o asemenea „aşezare pe scaunul din faţă” a unui procuror-de altfel pe fondul unei largi dispute de ani de zile, de „aşezare” a procurorului nu lângă judecător, ci lângă avocat – a fost cea mai neinspirată soluţie a celor care ca membri CSM au hotărât acest lucru.
Sigur, nu pot să neg că nu există şi orgolii, vanităţi, animozităţi, adversităţi – ce mai sunt între judecători şi procurori – pe considerentul simplist cine este primul, dar revolta judecătorilor pentru „aşezarea” în vârful CSM a unui procuror, are un substrat mult mai profund, fundamental, mai sensibil şi mai de substanţă şi anume atingerea adusă principiului atât de sfânt şi de peren ce a călăuzit şi călăuzeşte orice justiţie şi anume independenţa judecătorului.
Cum poate fi un procuror garantul independenţei justiţiei – aceasta fiind misia constituţională de esenţă a CSM-ului pe care-l reprezintă – din moment ce funcţionează într-o structură marcată de principiul subordonării ierarhice?
Mai exact, mai simplu, mai pe înţelesul comun şi obişnuit cum poate fi cineva, o persoană anume, în acelaşi timp şi dependent şi independent?
Nu se leagă şi nici nu are cum să se lege.
Şi totuşi se leagă, parcă mai mult, anumite idei vehiculate şi surprinzător afişate la şedinţa din 4 ianuarie 2013 a CSM şi anume al rolului CSM în numirea de la vârf la DNA şi Parchetul General, CSM ce va fi reprezentat de un procuror a cărei secţie pe care o conduce va avea un cuvânt greu de spus în aceste numiri, creând aparenţa unei asumări a justiţiei fie de către preşedinţie, fie de către executiv, cu efecte atât de mari asupra independenţei sistemului judiciar, al judecătorilor care-l compun.
S-a creat astfel aparenţa sau certitudinea cu referire la unii membri CSM, a unui partizanat politic, a unei „aplecări” spre „stânga” sau spre „dreapta” afectând grav verticalitatea noastră, dată de independenţa noastră, atât de necesară într-un stat de drept în consolidarea căruia noi, justiţia avem un rol hotărâtor.
Reiau, orice s-ar spune, cine e dependent nu poate fi independent, cu privire la cariera şi la drepturile judecătorilor în exercitare a atâtor atribuţii pe care, fie chiar şi la nivel formal, le are un preşedinte CSM.
Iată substanţa revoltei judecătorilor.
Nu, în principal, o luptă a orgoliilor, o luptă pentru întâietate în faţa procurorilor, ci lupta pentru un principiu fundamental al oricărei justiţii şi anume acela al independenţei judecătorului atât de greu câştigat şi astăzi profund afectat.
Totuşi, cum a fost posibil?
Răspunsul e clar: tot cu concursul nostru, al unora dintre colegii judecători pe care i-am ales.
Astfel, într-o totală lipsă de transparenţă, al unor jocuri de culise, colegi judecători şi-au dat votul unui procuror ca acesta să fie în fruntea CSM.
Nu ştiu ce au avut în vedere, poate interesele lor, dar nu ale judecătorilor.
Şi aşa în ultimul timp, dar şi-n alte timpuri, odată aleşi membrii CSM uitau de alegători.
Dar acum s-a întrecut răbdarea, s-a întrecut măsura, nu numai prin alegerea făcută, dar şi prin „cramponarea” de putere.
Rocada vicepreşedinte–preşedinte, preşedinte–vicepreşedinte ilustrează „setea de putere”, – oare dezinteresată – cu orice preţ, prin orice metode, prin orice mijloace, prin încălcarea unor reguli normale şi extrem de mult, a unor principii fundamentale.
De aceea judecătorii s-au revoltat.
S-au „săturat”!
A fost scânteia care a aprins focul mocnit al nemulţumirilor care se acumulaseră în timp.
Şi a pornit, astfel, în această iarnă „bulgărele” revocărilor, mai ales împotriva celor care au dat „tonul” alegerii unui procuror ca preşedinte, bulgăre care s-a rostogolit mereu, s-a făcut mult mai mare, din ce în ce mai mare conducând la o „avalanşă” a revocărilor de neoprit, într-un timp atât de scurt.
Totul a fost şi este într-un perfect demers democratic, legitim.
Rezultatul este atât de previzibil şi poate atât de imprevizibil pentru cei vizaţi care, probabil, nu se aşteptau la un asemenea final.
Colegii noştri vor fi revocaţi!
A fost un vot ca răspuns la votul lor!
Dacă vor fi revocaţi în faţa unei astfel de situaţii inedite, în CSM-ul „rămas” vor fi multe „probleme” ce vizează buna funcţionare a CSM în fruntea căruia se află un procuror, cum ar fi lipsa cvorumului în situaţii delicate, multiple dispute ce nu se vor sfârşi şi alte asemenea împrejurări ce vor afecta mereu rolul firesc al unui preşedinte ales, preşedinte care este procuror.
Am auzit voci că datorită acestei „aşezări” în fruntea CSM a unui procuror, o atare alegere poate face un mare deserviciu procurorilor pentru că ea ar fi „suportul” schimbării statului procurorului şi anume trecerea acestuia în categoria funcţionarilor publici speciali, care să nu aibă statut de magistrat.
Ca răspuns la o astfel de provocare, am auzit, însă, vocea cea mai autorizată la acest moment şi anume a premierului, fost procuror, care spunea că se va schimba statutul procurorului, nu de a nu fi magistrat, ci din contră, de a avea cel mai „râvnit” statut ca şi cel al judecătorului, un statut ce-i va garanta cu adevărat independenţa sa.
Deci, va fi un procuror independent, care să nu mai fie numit de procurorul ierarhic, alături de un judecător independent.
Astfel, doamna procuror aleasă în fruntea CSM poate să rămână „în istorie” ca fiind persoana care a declanşat transformarea statutului procurorului într-un statut aidoma judecătorului.
Aceasta ar fi o împlinire pe care mulţi procurori – încerc să cred acest lucru – nici nu o visau.
Un asemenea statut, în opinia mea, va fi acceptat de către judecători.
Aceasta, deoarece nu ne trebuie să fim divizaţi, noi judecătorii şi noi procurorii, întrucât profită altora, care speculează această „luptă” prin susţinerea sloganului „divide et impera”.
Vom fi mult mai puternici, nedivizaţi, împreună.
Totuşi, cred că o asemenea unitate are o singură condiţie la acest moment şi anume ca doamna procuror să-şi dea demisia, detensionând actuala stare de criză din interiorul CSM, ce nu face bine nimănui, nici unui magistrat, rămânând, insă, „în istorie”, aşa cum s-a arătat, ca fiind autorul ce a determinat schimbarea statutului procurorului.
Ar fi bine nu numai pentru judecători, dar în egală măsură şi pentru procurori!
Ar fi bine!juridice.ro
Dumitru-Virgil DIACONU
Judecător, Curtea de Apel Piteşt
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!