Criza din justitie analizata din punct de vedere juridic
Privind ceea ce se întâmplă în prezent în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, ne întrebăm: care este cauza acestui conflict şi cum poate fi el soluţionat?
Răspunsul la această întrebare nu poate fi găsit decât printr-o abordare juridică, singura în măsură să aducă o explicaţie care să impună măsuri de natură a remedia efectiv situaţia creată.
Încă de la început, câteva noţiuni se impun a fi precizate, pentru că produc confuzie nu atât din cauza interpretării lor, cât mai ales prin modul în care sunt reglementate.
În Constituţie, în capitolul privind “autoritatea judecătorească” sunt cuprinse, în secţiuni separate: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii, ceea ce duce la concluzia că această noţiune include atât pe judecători, cât şi pe procurori.
Potrivit art. 1 alin.1 al Legii nr. 304/2004, “puterea judecătorească”, privită ca una dintre cele trei puteri ale statului, se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, deci este alcătuită numai din judecători, pe când „magistratura” este activitatea desfăşurată atât de judecători, cât şi de procurori, în conformitate cu art. 1 al Legii nr. 303/2004.
„Justiţia” se realizează prin instanţele judecătoreşti, deci de către judecători, în temeiul art. 126 alin. 1 din Constituţia României şi art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004.
Art. 1 al Legii nr. 317/2004 stabileşte că garantarea „independenţei justiţiei”, deci a judecătorilor, este realizată de către Consiliul Superior al Magistraturii, ai cărui membri răspund în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului.
Textele legale menţionate vehiculează noţiuni precum: „autoritate judecătorească”, „putere judecătorescă”, „justiţie” şi „magistratură”.
Din analiza coroborată a articolelor, se desprinde concluzia că noţiunile de „putere judecătorească”, respectiv de „justiţie” includ numai instanţele, adică pe judecători.
Pe de altă parte, noţiunile de „autoritate judecătorească” şi de „magistratură” includ atât pe judecători, cât şi pe procurori, datorită referirii în mod expres la ambele categorii profesionale.
Deşi aceste distincţii sunt clare, legiuitorul îşi pierde consecvenţa prin acordarea, în art. 1 alin. 1 al Legii nr. 317/2004, către Consiliul Superior al Magistraturii a rolului de garant al independenţei „justiţiei”, adică a independenţei judecătorilor, deşi acest organism colegial este constituit din judecători şi procurori.
Prin urmare, legiuitorul român a apreciat că independenţa justiţiei, adică a judecătorilor, este aceeaşi cu cea a procurorilor, din moment ce a înţeles să realizeze un organism comun, unit sub egida noţiunii de „magistratură”, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, în scopul de a o apăra.
Realizarea unei analize de detaliu asupra poziţiei procesuale, responsabilităţii şi a rolului decizional avut de judecător, respectiv de procuror, în cadrul procesului penal, în mod preponderent, dar şi în cadrul procesului civil, în anumite tipuri de cauze, în scopul identificării unor eventuale interese comune ale celor două categorii profesionale, nu se impune la acest moment, câtă vreme Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România, reţinând că „în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă (…) independenţa faţă de executiv fiind inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de “magistrat” (Hotărârea Pantea împotriva României, paragraful 238, idee exprimată anterior şi în Hotărârea Vasilescu împotriva României din 22 mai 1998, care, în paragraful 41, ne aminteşte că “tribunal”, potrivit art. 6 alin. 1, adică instanţă judecătorească în sens generic, este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauză).
O astfel de constatare face de prisos orice analiză mai aprofundată, deoarece se afirmă în mod ritos de către instanţa europeană că în România procurorul nu este magistrat, deoarece este subordonat executivului, motiv pentru care nu prezintă garanţiile de independenţă pentru a lua decizii şi cu privire la judecători, în cadrul plenului Consiliul Superior al Magistraturii.
Deşi ar putea exista o zonă de congruenţă a intereselor celor două categorii profesionale, rezultând din rolul procurorului de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, acest considerent este insuficient pentru a înlătura argumentul lipsei de independenţă a acestuia faţă de executiv.
Deşi lipsit de o independenţă reală, procurorul este inclus într-un organ colegial, Consiliul Superior al Magistraturii, care are ca principală menire tocmai garantarea independenţei justiţiei, ceea ce este un nonsens.
În pofida acestor statuări ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, s-a păstrat în art. 132 subordonarea procurorilor faţă de ministrul justiţiei, dar şi calitatea acestuia de magistrat, deşi hotărârile Curţii sunt obligatorii pentru România, ca stat contractant, conform art. 46 alin. 1 din Convenţie.
Prin urmare, legislaţia naţională nu a fost pusă de acord cu jurisprudenţa CEDO, iar Consiliul Superior al Magistraturii reflectă prin activitatea sa această inadvertenţă, neputând funcţiona coerent şi eficient, în absenţa unei baze legislative care să asigure întreaga gamă de garanţii menită să aducă o independenţă reală pentru procurori, absolut necesară pentru includerea lor în noţiunea de „magistrat”, astfel cum este definită în jurisprudenţa CEDO.
În acest hăţiş legislativ, bazat pe neconcordanţe interne şi nerespectarea unor principii asumate de România prin aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, judecătorii şi procurorii se folosesc de pârghiile existente pentru a-şi îmbunătăţii statutul. Numai că, atunci când instrumentele sunt inadecvate, se produc inevitabil fricţiuni care dovedesc astfel că cele două categorii profesionale nu au întotdeauna scopuri comune.
Rolul adunărilor generale ale judecătorilor şi procurorilor, al asociaţilor profesionale în acest conflict, prin solicitarea de revocare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, nu este esenţial, pentru că nu rezolvă problema pe fondul său, ci pe termen scurt, dar reprezintă o luare de poziţie oportună şi indispensabilă pentru apărarea independenţei justiţiei chiar de către cei care o înfăptuiesc în mod nemijlocit.
Nici demisia de onoare, instituţie aclamată, dar neuzitată încă în România, nu rezolvă problema pe fond, dar poate constitui un semnal de alarmă tras din interiorul Consiliului Superior al Magistraturii asupra modului necorespunzător în care sunt adoptate legile, inclusiv legea fundamentală.
Este de prisos să amintesc despre lipsa de reacţie a celor abilitaţi să acţioneze la momentul adoptării acestor prevederi legale, de aceea consider oportun să subliniez alte câteva vulnerabilităţi ale justiţiei, scoase la iveală în acest conflict, care necesită modificări legislative.
Astfel, se impune schimbarea art. 29 alin. 4 al Legii nr. 317/2004, în sensul ca hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în plen şi în secţii, să nu se mai ia prin vot direct şi secret, ci prin vot deschis, atât pentru a se putea urmări modul în care membrii Consiliului Superior al Magistraturii îşi îndeplinesc mandatul, cât şi pentru asigurarea transparenţei şi creşterea responsabilizării acestora în luarea deciziilor.
Pentru a înlătura orice eventuală intenţie de ingerinţă asupra independenţei justiţiei, care trebuie garantată de către Consiliul Superior al Magistraturii, este utilă şi modificarea prevederilor art. 33 al Legii nr. 304/2004, potrivit cu care preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezidează completul de 5 judecători al acestei instanţe, având în vedere rezonanţa socială a cauzelor care se judecă de acest complet, dar şi presiunile nedorite pe care le presupune interesul public arătat acestora.
Nu există o raţiune de autoritate profesională a unei astfel de reglementări, cât timp preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este ales în această funcţie după alte criterii decât cele profesionale. Aceleaşi argumente există şi pentru vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care are, la rândul său, această atribuţie. Măsura nu este oportună nici din punct de vedere al autorităţii funcţiei, pentru că în completul de judecată votul membrilor este egal.
Este uşor de presupus că multiplele atribuţii date de lege în sarcina preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: de membru al Consiliul Superior al Magistraturii, de judecător în majoritatea cauzelor care se judecă de completul de 5 judecători, de manager al celei mai înalte instanţe din România, prin importanţa şi complexitatea lor deosebită, pot determina, în mod explicabil, o lipsă de eficienţă în activitatea sa ceea ce afectează, implicit, imaginea justiţiei în ansamblu.
Aceasta transpare, spre exemplu, din faptul că rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzut de art. 18 alin. 2 al Legii nr. 304/2001, de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, nu este îndeplinit corespunzător nici în prezent, cu toate că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost criticată prin hotărârile CEDO pentru lipsa unui mecanism eficient de asigurare a practicii unitare, ceea ce a „generat o incertitudine juridică generală” (hotărârea din 12 octombrie 2010, Atanasiu împotriva României, paragr. 221).
Din cele expuse anterior se poate concluziona că o modificare legislativă, bazată pe cunoaşterea aprofundată a principiilor care guvernează puterea judecătorească şi raportul său cu celelalte două puteri, legislativă şi executivă, este singura soluţie pentru construirea unui edificiu trainic pentru autoritatea judecătorească, în care respectul instituţional între judecători, procurori şi avocaţi să fie asigurat, prin reglementarea clară a relaţiilor dintre aceştia, reflectată în locul pe care îl ocupă în sala de judecată. Această poziţionare trebuie să aibă în vedere realitatea de necontestat că numai unul dintre actorii din proces decide, iar acesta este judecătorul.
De aceea numai judecătorul este îndreptăţit de lege să aibă un loc distinct în sala de judecată, urmând ca părţile şi participanţii la proces, printre care şi procurorul, să ocupe aceleaşi poziţie.
Astfel, justiţiabilul va putea dobândi încrederea că atât judecătorul, cât şi procurorul sunt independenţi, slujind numai legii, iar avocatul său îi poate apăra interesele dintr-o poziţie procesuală egală cu cea a părţii adverse, cât şi cu a celorlalţi participanţi în proces.juridice.ro
Alina Sorinela MACAVEI
Judecător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!