Independența Justitiei nu e un privilegiu al magistratilor, ci un drept al cetățenilor
De regulă, discursul prezidenţial a fost unul critic la adresa justiţiei. Azi lucrurile stau altfel. Poate datorită ultimelor două rapoarte favorabile ale Comisiei Europene. Poate şi datorită altor cauze.
Eu cred că s-a înţeles că justiţia română este independentă şi vrea să rămână aşa. Justiţia de azi e alta faţă de justiţia dinainte de 2004. Corpul magistraţilor s-a întinerit considerabil odată cu reformele din 2004-2005: trei sferturi dintre noi suntem sub 45-50 ani, jumătate dintre magistraţi sunt absolvenţi ai INM, un sfert au auzit de comunism doar din cărţile de istorie şi de anul acesta au intrat în magistratură prima generaţie născută după 1989.
Odată cu acordarea independenţei în drept în 1991 şi în fapt în 2004, ea a început să fie asumată.
E asumată la nivelul parchetelor: procurorii au înţeles că împreună cu poliţia judiciară sunt prima linie în luptă cu infracţionalitatea. Toţi procurorii şi toate parchetele sunt importante. Dar, evident, DNA ocupă un loc distinct pentru că azi corupţia e endemică, ea e prezentă la toate nivelele structurale din România, de la intrarea în ţară începând cu primul vameş până la instituţiile centrale – corupţie care întreţinută de cei care cer şi mai ales de cei care dau mită, mită care a devenit atât de comună încât nu se mai cheamă „şpagă”, ci „drept”. La fel cum DIICOT ocupă un loc distinct: azi, bandele par a face legea în cartiere, iar reţelele de interlopi în instituţii, România este ţară de tranzit pentru droguri şi armament. Reacţiile procurorilor trebuie să fie ferme şi lipsite de orice influenţă străină, de aceea statutul lor de independenţă întărit: procurorii sunt şi trebuie să rămână magistraţi.
E asumată la nivelul instanţelor, care au înţeles că cetăţeanul e cel aflat în centrul sistemului de justiţie. Amintiţi-vă că în 2011, CSM în noua componenţă a declanşat controale cu privire la celeritate în toate instanţele, inclusiv primul control din istorie la instanţa supremă, şi că judecătorii au înţeles necesitatea urgentării soluţionării dosarelor. Deşi condiţiile de lucru nu s-au îmbunătăţit cu nimic, iar legislaţia este în continuă schimbare, iar noile coduri vor schimba radical legislaţia din România.
E asumată la nivelul ICCJ, unde managementul implementat de conducerea curţii a generat primele aprecieri pozitive ale Comisiei Europene şi rezultate concrete în privinţa dosarelor de corupţie. Pentru prima dată în istorie avem un ghid de aplicare a pedepselor în materie de corupţie şi procese extrem de rapide, unde completuri de judecată „fără mamă, fără tată” soluţionează cele mai grele dosare aflate vreodată pe rolul acestei curţi sub ploaia de invective şi atacuri suburbane purtate prin intermediul unei părţi iresponsabile şi controlate politic a mass-media.
Independenţa e asumată la nivel de CSM. CSM este un organ al cărui rol constituţional este tocmai garantarea independenţei justiţiei. Regret că sunt colegi magistraţi care nu înţeleg rostul CSM. Sigur, la nivel instituţional ne ocupăm de gestiunea carierei magistraţilor; dar la nivel structural de ocupăm de securizarea, de apărarea justiţiei faţă de celelalte două puteri sau a altor puteri de facto (grupuri de presiune sau o anumită parte a presei). Sunt unii care au spus să dacă justiţia e atacată de politic şi CSM reacţionează, atunci facem politică – greşit: independenţa justiţiei este o valoare civică, nu politică. Iar ea trebuie ocrotită de toată lumea. Dar primul interesat trebuie să fie cetăţeanul, nu magistratul. Populaţia trebuie să înţeleagă că noi nu suntem plătiţi în funcţie de numărul de dosare soluţionate sau de calitatea hotărârilor, ci remuneraţia noastră este destinată să compenseze interdicţiile şi incompatibilităţile pe care le avem.
Numai o justiţie independentă ca sistem poate asigura o judecată corectă. Numai o justiţie independentă poate face ca legea să fie egală pentru toţi şi toţi să fie egali în faţa legii. Justiţia tot a fost critictă/atacată în ultimii ani: de Preşedinte, de ministrul justiţiei, de politicienii de la putere sau de cei din opoziţie. Poate că unii au vrut să tragă semnale de alarmă şi au vrut ca acestea atacuri să fie nişte presiuni pozitive. Poate că alţii au vrut să arate că ei sunt mai tari, că pot atenta la statutul magistraţilor oricând, că pot controla sistemul, dosarele, oamenii. Dar eu cred că toţi trebuie să ne dorim o justiţie independentă. Cu oameni competenţi şi profesionişti, iar atunci când suntem nemulţumiţi de justiţie să ne exprimăm dezacordul prin căile legale. Cine nu îşi doreşte justiţie, până la urmă nu doreşte democraţie.
Acum, în justiţie, colegii mei îşi îndeplinesc în mod profesionist atribuţiile. Da vor să cunoască un sentiment nou: DEMNITATEA. Iar asta presupune respect şi acceptare din afară, profesionalism şi curaj dinăuntru.
Ca magistrat nu pot să accept ca justiţia să se facă în Parlament. Nu e permis să faci manifestaţii publice, sa implici copii de la şcoală, şi să ceri eliberarea unuia arestat de justiţie. Nu e admisibil să aduni membrii partidului în faţa tribunalului şi să ceri eliberarea unui camarad. Nu e de înţeles să întâmpini cu aplauze pe scările penitenciarului, după executarea pedepsei, pe primarul corupt care a furat din banii cetăţenilor. Nu e normal să victimizezi oamenii de afaceri, politicieni sau interlopii care cumpără, vând sau trafică afaceri, funcţii, oameni atunci când sunt condamnaţi de justiţie. Nu e de repetat experienţa de anul trecut în care se refuză de una dintre puteri executarea unei hotărâri definitive, de a trebuit CCR să intervină: noi am fost sancţionaţi de CCR prin două decizii în 2008 şi 2009 când a spus că justiţia a trecut în puterea legislativă, acum CCR a spus că legislativul nu poate refuza executarea unei hotărâri definitive a justiţiei.
Demnitatea asta se clădeşte numai pe ÎNCREDERE, încredere pe care noi încercăm să o generăm dinăuntru prin eforturile profesionale pe care le depunem şi cele de menţinere a integrităţii (mă refer la acţiunile de curăţare a elementelor care ne fac de râs), încredere care trebuie menţinută şi din afară de toate forţele politice şi civice. Independenţa justiţiei nu este un privilegiu al magistraţilor, ci un drept al cetăţenilor. De aceea aş vedea cetăţenii, societatea civilă luptând pentru independenţa justiţiei. Dacă vom vedea lucrurile astfel, vom înţeleagă că independenţa stă la baza separaţiei puterilor în stat, şi că separaţia puterilor în stat e axioma statului de drept, care la rândul lui defineşte o democraţie constituţională, aşa cum tinde şi România a fi.
Iar dacă azi mai vorbim de democraţie în România, este pentru că mii de judecători şi procurori îşi îndeplinesc în mod onest atribuţiile zi de zi şi vor să o facă în continuare în condiţii de recunoaştere a autorităţii lor şi în condiţii de demnitate.
Închei, invitându-vă la un dialog inovator: acceptaţi puterea judecătorească – judiciară – la un dialog cu celelalte două puteri. Mediaţi încheierea unui Pact între cele trei puteri care să stabilească responsabilităţi clare între ele şi modalităţi concrete de conlucrare a lor. Justiţia trebuie să devină un domeniu strategic de importanţă naţională, pentru că este baza societăţii, singura putere care mai poate reactiva valorile şi principiile cu ajutorul cărora poate evolua România.juridice.ro
Cristi DANILEȚ
judecător, membru CSM
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!