Demolarea unui mit: Instanta de judecata e calea, adevarul si viata
Când tentatia de a da pe cineva în judecata atinge cote ridicate, sa ne gandim întâi ce inseamna asta pentru noi si nu pentru celalalt! Si când spun celalat, ma refer la partea adversa, omul cu care ne vedem pret de o clipa, suficient pentru a-i ocoli privirea si de care nu ne apropiem la o distanta mai mica de zece metri. Si asta la fiecare termen stabilit de instanta, pâna ce hotarârea judecatoreasca ne va desparti.
Propriile alegeri ne ghideaza propriile decizii. De multe ori purtam vina de a nu avea nicio vina dar de a ne afla în locul si la momentul nepotrivit, la fel de neinspirati ca si cei cu care insistam sa avem divergente. Drumurile vietii sunt drumuri anevoioase, care nu ne ofera niciodata garantii sau un cec în alb pe care scrie „timp îndeajuns”. Momentele noastre cele mai bune trec neobservate, reflectoarele fiind mereu atintite de noi asupra lucrurilor care nu merg asa cum speram.
Si toate acestea pentru ca suntem prea ocupati în a demonstra ca vinovatii sunt ceilalti. Irosim fara remuscari ani din viata noastra pentru a simti gustul victoriei într-o sala de judecata. Sala în care au fost de-a lungul timpului mii de alti oameni, cu aceleasi trairi si asteptari. Dar salile au auzit de nenumarate ori rabufniri nervoase, sincere, de felul „mor cu dreptatea în mana dar nu ma las”, „sa dea legea ce e drept” sau „îi arat eu cu cine s-a pus”. Uneori inexpresivele sali au vazut si auzit, generatii întregi din aceeasi familie, aflate obsesiv în cautarea dreptei si justei solutii oferite de judecator. Iar ea, nu a venit niciodata sau a fost anuntata mult prea târziu.
Sub roba de judecator se ascund oameni obisnuiti, cu aceleasi nevoi, trairi si drame ca ale noastre. Noi îi vedem însa ca fiind fiinte infailibile si atotstiutoare, ne imaginam ca acestia nu pot avea zile nereusite si ca noi suntem centrul universului lor. Avem o placere înca neînteleasa de a-i desemna sa preia controlul asupra propriilor noastre destine, în timp ce noi refuzam sa ne asumam responsabilitati.
Avocatii ne par copii fidele ale irepetabilului Einstein, avand doar o infatisare usor diferita. Le sorbim fiecare cuvânt, savuram fiecare gest al lor din sala de judecata atunci când ne pledeaza cauza, omitând aspectul esential ca si ei sunt plamaditi dintr-un material similar cu al nostru.
Ajungem sa ne petrecem timpul în mod îndaratnic în tribunale, invocând suprematia dreptatii noastre asupra adevarului adversarilor nostri.
Prezenta netulburata si inexpresiva în sala de judecata poate fi un mod de viata si chiar este pentru multi împatimiti ai ruletei juridice. Pâna la momentul în care realizeaza ce au irosit în toti acesti ani încrâncenati, presarati cu expertize, audieri de martori, casari cu trimitere si amânari de pronuntare: s-au irosit chiar ei!
Vor raspunde ca nu aveau de ales, ca era singura cale si ca vor deschide un nou proces, sfatuiti de un alt specialist al dreptului, dupa o analiza sustinuta a cauzei deja pierdute. Nu îi voi contrazice, era singura cale vazuta de ei dintre atâtea cai posibile. O cale a anilor pierduti în rutina istovitoare a unei mentalitati colective nesanatoase.
Chiar daca pentru unii justitia a devenit o noua religie, cu mai multa adrenalina decât cea clasica, ma vad nevoit sa nu iau parte la acest ritual. Am de rezolvat câteva neîntelegeri care ma apasa, ma îndrept spre sala de mediere de unde în câteva ore voi pleca cu lucrurile rezolvate în mod durabil, cu implicarea mea directa. Totusi, sa ma anuntati si pe mine din ce motiv s-a amânat astazi cauza voastra!
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!