Socurile Hidroelecrica
Tipii astia chiar ca ar merita câte o decoratie de la presedinte, dupa ce au trimis în istorie un concept care facuse cariera: “baietii destepti din energie”.
Dupa socul insolventei Hidroelectrica a venit altul: compania scapa teafara. De fapt, ambele socuri sunt efectele resemnarii în fata parazitismului. Miscarea-surprinzatoare prin care Hidroelectrica a intrat în insolventa putea parea atacul final al unor capuse care nu mai reusesc sa se sature. Era de asteptat sa fie primita cu reticenta de banci, media sau chiar de Guvern – ale carui nivele superioare pareau ca au fost ele însele tinute în umbra ca sa nu strice surpriza.
(Înca nu e prea clar pe ce filiera au ajuns domnii Vulpescu si Borza în administratie – din comportament si context – par sa aiba suportul nemijlocit al vreunui “urias binevoitor” de genul FMI sau sa-vedem-cine)
Însa la fel de surprinzatoare a fost si decizia Justitiei de-a confirma decizia, când oamenii cu banii (tâlhariti de la contribuabili) cereau ca ea sa fie rasturnata.
Cele doua socuri marcheaza începutul si sfârtitul punctului culminant în povestea despre cum un popor si-a luat înapoi vreo doua miliarde de euro pe cincinal. Urmeaza socul banalitatii, care va servi drept deznodamânt.
Pâna de curând, era “normal” ca Hidroelectrica sa produca “curent ieftin” – pe care unii si altii “sa-si asume” sa-l revânda la pretul pietei. Totusi, Hidroelectrica nu plânge dupa “serviciile” lor ci ei dupa pomana.
Devenise “firesc” ca avantajul tehnologic al energiei hidro sa fie transformat în dezavantaj: În loc sa vânda câte putin, ad-hoc, în vârf de cerere si la preturi mari, directorii de la Hidro minteau ca e bine sa ai clienti care iau cantitati mari, cu livrare constanta si pret la jumatate. Atât de gogonata era minciuna ca ajungeau uneori sa cumpere de la Termoelectrica la pret de 5 ori mai mare ca sa-si onoreze contractele.
Era “stiut” ca baietii destepti au “contracte-beton” pe “ani de zile”, pe care oricât ai încerca sa le reziliezi n-ai nici o sansa asa ca trebuie sa le prelungesti cu sapte ani pentru zece lei în plus. Iata ca respectivele contracte erau unele absolut obisnuite si se mai si renegociau macar o data pe an, ca deh – nici baietii destepti n-aveau toata spaga o data si nici tâlharii încredere ca-si vor mai lua transele daca lasa din mâini chiar orice pârghie.
Ajunsese “de bun simt” chiar si ca Hidroelectrica sa preia riscurile de pe piata aluminiului, adica sa scrie în contract ca ajusteaza pretul kilowattului în functie de cotatia metalului.
Drumul înapoi a fost la fel de neplauzibil, tocmai prin simplitatea pe care n-o credea nimeni posibila, pândita la tot pasul de riscuri absurde.
Pe de-o parte, este foarte greu sa ceri protectie împotriva creditorilor aducând drept unic argument propria prostie (mai exact, a managerilor dinaintea ta). În mod normal, un contract trebuie onorat. Totusi, exista si un principiu rar-invocat în legea falimentului: “maximizarea averii debitorului”, notiune legata strâns de garantarea dreptului de proprietate. Asta a fost portita de intrare, peste o bresa deja existenta.
Hidroelectrica era deja într-o situatie usor ridicola: declarase forta majora din cauza secetei. Aici, a fost o scapare a baietilor destepti care n-au fost prea pretentiosi în “contractele beton” – fie ca nu credeau ca vor avea vreodata interlocutori ostili, fie ca nu-s chiar asa de destepti. în mod normal, seceta o fi ea “forta majora” în spalatoriile auto sau pentru fântânile arteziene. Dar nu este “forta majora” în domenii unde ploaia face parte din ratiunea de functionare. În agricultura sau hidroenergie, seceta este un risc intern: nu stii când vine, cât de mare e, dar stii ca inevitabil în doi-trei ani din fiecare deceniu vei fi lovit. Si îti faci asigurari în loc sa le faci producatorilor de aluminiu. Însa neglijenta contractuala – dovedita din nou – a fost utila pentru companie.
Declararea insolventei a fost partea simpla, a urmat executia: tactica aleasa – utila sau nu – a fost prudenta. Intermediarilor nu li s-a facut nici o concesie. Rând pe rând ieseau de la negocieri cu contractele reziliate. În schimb, consumatorii au primit în continuare reduceri – de aproximativ 10% (nu 30-40% ca înainte). Acest comportament a devenit proba bunei-credinte, care putea fi decisiva în instanta. Argumentul: Hidroelectrica a fost de buna credinta fata de clientii sai si le-a dat ocazia sa negocieze. La rândul lor, clientii de buna credinta au acceptat cresteri substantiale de pret, confirmând astfel ca vechile preturi nu erau justificate economic.
Sigur, exista riscul ca judecatorii sa nu înteleaga nimic si sa zica “nu”, la fel cum e posibil ca ei sa fi spus “da” fara sa mai ajunga la detalii. Cert este ca riscul (inclusiv al unei spagi de ordinul zecilor de milioane de euro oferite Justitiei) a existat pâna în ultimul moment, cam ca în filmele proaste despre bombe cu ceas.
Tic. Tac. Tic. Tac… [Liniste]
Lucian Davidescu, Riscograma.ro
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!