Romania, tara care nu ia masuri pentru introducerea legii falimentului personal
Sunt voci care sustin ca o lege a falimentului personal este baza capitalismului si dau drept exemplu cea mai flexibila si avansata economie a lumii, cea a Statelor Unite. Altele considera ca stabilitatea sistemului financiar ar putea fi pusa în pericol de o lege care sa permita stergerea datoriilor debitorului si, drept urmare, bancile ar trebui sa administreze supraîndatorarea si intrarea în încetare de plati a clientilor. Oricum, un model de bune practici înca nu exista. Dar dintre cele 27 de state membre ale UE, doar una singura face nota discordanta: România.
Companii închise, locuri de munca pierdute, venituri scazute si somaj în crestere. Are si România nevoie de o astfel de lege, în conditiile în care rata neperformantei în sistemul bancar este de 16%, restantele au crescut de 10 ori în ultimii patru ani, la 23 de miliarde de lei, iar ponderea acestora în creditul total a urcat de peste 7 ori, la 8,9%?
Dar este pregatit debitorul român pentru o astfel de lege? Nu cumva o sa intervina hazardul moral? Experienta OUG 50 pare sa indice ca acest lucru este inevitabil.
În 2010, anul când Senatul României a adoptat, prin aprobare tacita, primul proiect în domeniu, Guvernul de la Bucuresti nu a sustinut initiativa si a raspuns solicitarilor FMI de a retrage propunerea înainte de începerea dezbaterilor si în Camera Deputatilor, forul decizional.
În esenta, initiativa prevedea doua variante de protectie a datornicilor: intrarea în insolventa, dupa ce un judecator stabilea ca o persoana nu-si mai poate achita datoriile din cauza supraîndatorarii sau a lipsei de lichiditati si falimentul scuzabil, o procedura de lichidare a bunurilor pentru acoperirea creantelor, caz în care judecatorul constata ca „falimentul personal nu se datoreaza culpei grave, relei-credinte sau fraudei debitorului, ci unor conjuncturi economice si sociale nefavorabile”.
Odata aprobata procedura de insolventa, ar fi fost suspendate toate actiunile împotriva debitorului, iar banca nu mai putea percepe dobânzi penalizatoare sau alte costuri suplimentare. În plus, debitorul ar fi putut sa ramâna în propria locuinta, atât pe perioada procedurii de insolventa, cât si ulterior, timp de maximum 2 ani. Intrarea în insolventa ar fi presupus si o perioada de observatie a situatiei debitorului, de cel mult 3 luni, de catre un judecator, iar apoi un plan de reorganizare, cu scopul achitarii creantelor, ce se putea întinde pâna la 3 ani.
În cele din urma, proiectul introducea si notiunea de faliment personal, care ar fi fost decis daca debitorul se dovedea de rea-credinta sau daca nu propunea un plan de reorganizare în termen de 6 luni, ori daca procedura de reorganizare ar fi esuat. În aceasta situatie, s-ar fi trecut la lichidarea bunurilor debitorului, în maximum 5 luni.
Avocatul Gheorghe Piperea – unul dintre initiatorii proiectului, spune ca, în perioada urmatoare, va sustine reluarea dezbaterilor.
„În proiectul propus de mine anii trecuti, voi face si câteva modificari, în sensul ca voi actualiza unele prevederi ca urmare a aplicarii de la 1 octombrie 2011 a noului Cod Civil. De exemplu, voi introduce posibilitatea ca debitorii sa-si fractioneze patrimoniul pe categorii de creditori. În cazul unui avocat, de pilda, patrimoniul profesional va fi separat de cel personal. Creditori precum Fiscul sau institutia de credit care l-a finantat pentru derularea activitatii vor putea sa-si recupereze creantele prin executarea bunurilor ce fac parte din patrimoniul profesional. Daca acest avocat a luat credit ca persoana fizica si nu-l mai poate returna, îi vor putea fi executate bunurile apartinând patrimoniului personal”, a explicat avocatul Gheorghe Piperea.
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!