Ce îi spuneţi acum unui străin care ar vrea să investească în România?
Sunteţi faţă în faţă cu un investitor şi trebuie să îl convingeţi să investească în România. Ce îi spuneţi acum?
Că este o ţară cu potenţial, cu 22 de milioane de locuitori? Că poate câştiga bani aici, mai mulţi decât în altă parte? Că investiţia lui este în siguranţă? Că găseşte forţă de muncă bine calificată şi ieftină? Că birocraţia este redusă? Că impozitul pe profit este de 16%, faţă de 30% la el în ţară? Că activele sunt ieftine? Că suntem în Uniunea Europeană şi în NATO? Că avem acord cu Fondul Monetar Internaţional şi nu există riscul unor derapaje majore? Că scena politică este stabilă şi că nu există riscuri din acest punct de vedere? Că avem fete frumoase şi băutură ieftină, iar viaţa nu este scumpă deloc?
Cu aceste motive ne-am prezentat în faţa investitorilor timp de două decenii. O parte din ele mai sunt valabile şi astăzi. Dar ăsta este un semn că nu am progresat deloc – salariile mici, impozitul pe profit, fetele frumoase şi băutura ieftină.
Nu ştiu ce argumente invocă premierul Ponta, miniştrii, preşedintele Băsescu, ambasadorii şi cine ne mai reprezintă la „vârf”, pentru a-i convinge la întâlnirile pe care le au la Bucureşti sau la reuniunile din „afară” cu investitorii, ca să bage bani în această ţară. Şi poate ar trebui, ca să ştim cum îşi caracterizează cei aflaţi la putere propria ţară în faţa interlocutorilor.
De ce ar mai investi cineva în România? Iar această întrebare este valabilă atât pentru investitorii străini, cât şi pentru cei români. Dar, până la urmă, şi pentru noi, cei care suntem aici.
La mijlocul anilor ’90 puterea politică şi-a stabilit ca obiectiv intrarea în Uniunea Europeană şi în NATO. Timp de zece ani România a avut în cap acest reper şi a mers înainte cu toate accidentele de pe drum. În tot acest context, am avut ca obiectiv privatizarea, atragerea de investitori străini sau deschiderea unor pieţe, ca un preţ pentru intrarea în UE şi NATO. Investiţiile străine au adus echipamente, know-how, proceduri, organizare şi au ridicat salariile în anumite zone din ţară.
Am avut ca obiectiv scăparea de vize şi circulaţia liberă – misiune îndeplinită la începutul anilor 2000. Am avut ca obiectiv scăderea inflaţiei – în anumite luni am ajuns chiar mai jos decât media Uniunii Europene. Am avut ca obiectiv stabilitatea cursului – acesta a devenit chiar prea puternic, faţă de posibilităţile economice de susţinere a lui.
Acestea au fost nişte obiective politice şi macroeconomice care au aparţinut celor trei preşedinţi, guvernelor sau Băncii Naţionale.
De partea cealaltă, la nivelul nostru, noi am avut nişte obiective mai practice – un salariu mai mare, o maşină, o casă, o vacanţă, haine „mai de firmă”, o şcoală mai bună, poate un job în afară, o mică afacere, o a doua casă, la munte etc.
Mulţi dintre noi au bifat o parte din aceste obiective, specifice clasei de mijloc. Dar au avut şi un preţ, respectiv îndatorarea prin credit. Care acum apasă.
Întrebarea este ce facem de acum înainte? Atât la nivel politic, macroeconomic, cât şi la nivelul nostru. Mai avem obiective, în afara plăţii creditelor? Mai au politicienii ce să „vândă” poporului ca viitor?
Dacă aţi fi în locul lui Ponta, ca să promovaţi România, ce aţi trece acum în dreptul ei? Cum v-aţi dori să arate peste două decenii?
Cristian Hostiuc, Director editorial Ziarul Financiar
Distribuie
Niciun comentariu
Adaugă părerea ta!